Da...exact aşa încep: "Dragă doamnă Doi, te anunţ că tăcerea nu mai e de aur. De multă vreme, e o tinichea coclită, un hârb, o bagatelă. Dacă tu taci din cauza prietenei tale, doamna Lui, faci o greşeală catastrofală. Mai ales că ţi-am spus de când hăul să nu pui la suflet palavrele şi clevetelile cestei femele. Asta-i monument de prostie omenească, exemplu de model în ale mofturilor cu ştaif. După cât de tare nu-mi mai zici/scrii nimic, sunt sigur că ai plecat urechea la şuşoteala-i de mahala. Dar nu mahala fermecătoare şi liniştită, cum a lui Ion Creangă, fabuloasa Ţicău, ci din aia puturoasă şi plină cu leneşi cărora le bat bălăriile-n geamuri, le ruginesc sapele uitate lângă prepeleac şi li se acidulează laptele-n vacă. Să nu te burzuluieşti că n-am dreptate. Ei ţi-ai găsit să-i ceri părerea despre calitatea omenească şi "poezească" a lui Nichita Stănescu? Ce, nu ştiai că-i tămâie, nu ştiai că-i bâtă la capitolul Poesis? Te-am avertizat şi ai văzut de o mie şi una de ori că bahahuia confundă râşniţa cu sinecdoca, oaia cu metonimia şi măgarul cu oximoronul, da? N-ai auzit că ea coboară de sus în jos, urcă de jos în sus, avansează înainte şi, şi mai grav, avansează (şi) înapoi? Ţi-am spus şi ţie ce sfat prietenesc mi-a dat profesorul/prozatorul Teodor Parapiru, da? Mi-a zis că trebuie, în regim de maximă şi negreşită urgenţă, să umblăm cu parul printre astfel de bâte, că nu există alte metode pentru îndreptare a celei/celor care nu ştiu cum se folosesc supozitoarele şi, apoi, spun că le-a trecut răceala, dar au fost foarte rele la gust. Başca, după atâta fasoleală şi bălăbăneală fizico-chimică, se mai şi expune cu păreri/bazaconii despre poetul/poezia Nichita Stănescu! Ce să priceapă tanti Lui, prietena ta şi nevasta domnului Zero, din "Hieroglifa": "Eu mă mai uit cu ochii goi la stele,/ De pe pământul mişcător./ Când singur fi-voi printre ele,/ Şi n-oi avea pământ să mor,/ M-or plânge limba românească/ În totul de cuvânt al ei,/ Nu voi muri de niciodată/ Un Făt Frumos, fără de tei!"(?!)...
Aşadar, draga mea doamnă Doi, lasă apucăturile/fandoseala mai încolo, cât mai încolo, şi întrerupe tăcerea! Şi, dacă vrei şi poţi şi ştii, ia-o pe tanti Lui, ia-l şi pe nenea Zero, şi veniţi la mine, pe Aria Zimbrului, cel mai frumos cătun din lumea poeziei şi din poezia lumii! Veniţi oricând vreţi, însă numai dacă vă ţin baierele inimilor voastre "cordiale"! Da? Vă aştept la marginea satului! De fapt, aici, în acest Paradis încă nejefuit, toate casele sunt la marginea satului! Deja încep să vă aştept! Scrie-mi! Da?"...(Stai aşa!)
