Pe lângă porumb şi alte plante agricole, mama-i obligată să prăşească şi aproape un hectar de vie din averea CAP. Vie din viţă nobilă, diverse soiuri de masă, dar şi de vin. Via stă la prăşit pe o pantă dulce-dulce (cam 10 grade), păzită straşnic (mai ales când se coc strugurii). Pentru că mama nu mai poate face faţă la atâta amar de muncă, hotărăşte să mă trimită pe mine să prăşesc via, ea străduindu-se să termine porumbul şi fasolea, răsărita şi pepenii…ehei, muncă la cataramă, nu jucărie!…şi nu mai pun la socoteală munca de acasă!…ograda, grădina, mâncarea, curăţenia, rufele, grija de copii (cinci elevi), tata (mofturi, chestii, socoteli)…ehei, mama are patalama de mamă-eroină, chiar se mândreşte cu acest titlu şi nu vrea să-l facă de râs!…
Sunt de acord (oare am încotro?) să-mi "aduc aportul", adică să merg trei zile la rând şi să dau gata buruienile din via CAP. Am uitat să vă spun că pe marginea viei se înalţă spre tălpile cerului un nuc destul de vechi, dar uriaş şi rezistent încă, mai ales în ochii mei blindaţi cu hiperbole auzite din bătrâni ori citite în cărţi…Şi ce umbră face acest nuc, de dimineaţă până seara, nu glumă! cu o coroană de 10 metri în diametru! Umbră ademenitoare, să tot stai şi să-ţi hodineşti tinereţile, să-ţi piară pofta de prăşit când o vezi, nu alta!…
Aşadar, prima zi, cu zorii în nas, iau sapa la spinare şi plec la vie, ajung în jumătate de oră, prăşesc puţin (cam cât ar sta un câine în coadă), soarele se ridică şi bate ca prostul, umbra nucului întinde braţele spre mine şi mă trage la ea, pe ea, sub ea…şi adorm, şi dorm, şi visez că am terminat de prăşit via, că mama mă felicită şi se laudă cu hărnicia mea prin sat…Seara, mă întreabă mama ce-am făcut, îi spun că treaba merge, chiar am impresia că se bucură, dar nu-mi prea vine să ridic ochii din ţărnă…A doua zi - la fel…A treia zi - tot la fel…Lasă, îmi ziceam, nu cred că are mama timp să se ducă să controleze!… Doamne, nu prăşisem decât oleacă (exact cât ar sta trei câini în coadă), îmi era teamă că biata mamă nu are cum să nu descopere isprava!…Până la urmă, după o săptămână, vine preşedintele CAP şi o întreabă dacă mai prăşeşte via sau nu…Mama se uită la mine scurt şi persuasiv, promite şefului că rezolvă problema, eu mă împac cu gândul, mă pregătesc…Dacă stai cu urechea spre nordul Moldovei de sud, se aude şi astăzi cum mă plăteşte mama pentru trei zile de somn sub nucul ademenitor!
