Din categoria articole pe care îmi este greu să le scriu, dar o fac, pentru că îmi doresc să beneficieze de mesajul meu cât mai multe persoane, cel de astăzi ocupă, probabil, primul loc. Ieri, la Galaţi, primii trei pacienţi dintr-un grup de doar 50 au beneficiat de un tratament revoluţionar împotriva cancerului hepatic. N-o să intru în detalii medicale, a făcut-o, cu ajutorul medicilor implicaţi în proiect, colegul meu Remus Basalic, într-un articol dedicat. Motivul pentru care vreau să scriu despre acest lucru este altul, mai personal. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că, poate, dacă acest tratament ar fi fost disponibil acum doi ani şi jumătate, aş mai fi avut-o lângă mine pe mama, măcar pentru timpul acesta care s-a scurs deja de la dispariţia ei. Evident, nu ştiu dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, e doar un gând care nu mi-a dat pace, azi, toată ziua. Ceea ce ştiu, însă, este că pentru aceşti 50 de oameni care vor beneficia acum, graţie unei finanţări europene, de o speranţă în plus e foarte important că acest lucru se întâmplă. Şi nu pot decât să mă bucur, din tot sufletul, de această oportunitate pe care o au, de a fi lângă cei dragi încă un pic, indiferent dacă puţinul acesta înseamnă şase luni sau doi ani sau mai mult. Nu-i cunosc pe medicii implicaţi, dar le ţin pumnii, să iasă lucrurile în aşa fel încât, pe viitor, tratamentul acesta revoluţionar de astăzi să devină ceva accesibil pentru cât mai mulţi pacienţi. Să se formeze specialişti care să poată continua ceea ce a început ieri la Galaţi, în aşa fel încât, pe viitor, cât mai mulţi bolnavi să aibă acces la această formă minim invazivă de tratament. Aproape nu sunt cuvinte care să descrie cât de mult îmi doresc să ajungem, cândva în viitorul apropiat, să nu mai considerăm chiar şi un cancer depistat tardiv o condamnare sigură la moarte. E greu, foarte greu de descris ce simţi, în calitate de copil (dar nici nu vreau să mă gândesc la felul în care resimţi lovitura ca părinte!), atunci când ţi se spune că nu mai e nicio şansă, că îţi vei pierde mama sau tatăl în câteva luni. Sau că, şi dacă se face un tratament, acela este o chimioterapie sistemică, una care practic înseamnă o suferinţă aproape continuă, fără vreo garanţie de remisie. Ceea ce se încearcă acum la Galaţi, Iaşi şi Bucureşti, nu este în niciun caz un tratament-minune. Dar e o şansă la o bucată de viitor demn, lângă cei dragi. Iar asta e de nepreţuit.
O şansă, o bucată de viaţă Scris de Anca Spânu
