Când moare un actor de teatru, se stinge nu doar fiinţa aceea, din suflet şi ţărână, care a trăit pentru zâmbetul şi lacrima ta, privitor şi consumator de drame şi comedii la bucată. Când moare actorul, mor şi spectacolele. Fiindcă, dacă filmele mai rezistă o vreme, martori de celuloid (sau, mai nou, digitali) ai atâtor momente de măreţie artistică, în cazul teatrului, fie el şi filmat, pe alocuri, emoţia se transmite doar direct. Iar marii dispăruţi ne mai trăiesc doar în memoria afectivă nouă, cei care am fost martori, fie şi doar pentru o oră, două, momentelor de graţie divină care fac din om artist.
Ieri, când am aflat că a dispărut dintre noi actorul Petrică Păpuşă, am revăzut cu ochii minţii toate rolurile, mai mici sau mai mari, pe care le-a jucat în ultimii 25 de ani, am spus adio, în mintea mea, tuturor acelor spectacole care nu vor mai fi nicicând aceleaşi. Evident, omul se înlocuieşte, iar alte distribuţii vor urca pe scenă în anii ce vin, încercând să le transmită spectatorilor propria lor magie. Actorul nu se înlocuieşte însă niciodată, nu cu adevărat. Energia lui, scânteia de divinitate care îl face capabil să transmită emoţie, experienţa lui de viaţă, pe care o împrumută, vrând, nevrând, personajului, sunt de neînlocuit. Şi, odată ce ai iubit un actor într-un anumit rol, toţi ceilalţi pe care-i vei vedea te vor duce cu gândul la primul. Un zâmbet, un gest, un anumit accent, toate micile detalii care îl fac pe om unic sunt cu atât mai vizibile când e vorba de un artist, indiferent de arta în care excelează el. De aceea, despărţirea de un artist doare altfel. Doare o dată când pleacă el, apoi ori de câte ori vezi pusă în scenă câte o piesă în care l-ai văzut jucând. Nici nu vreau să mă gândesc cum doare să fii actor şi să trebuiască să joci într-un spectacol în locul unui prieten dispărut sau alături de un alt actor în rolul în care era cel plecat la întâlnirea cu eternitatea. Dacă scriu toate acestea astăzi, este în chip de omagiu nu doar pentru Petrică Păpuşă, ci şi pentru Grig Dristaru, şi pentru Ioana Citta Baciu, şi pentru Mitică Iancu. Nu v-am uitat, dragilor. Nici pe voi, nici spectacolele voastre. Să jucaţi şi pe-acolo, prin grădinile veşnic verzi, tot la fel de onest cum v-aţi dăruit aici.
