Mi-au cântat nişte muzicanţi la fereastră sâmbătă, toată noaptea, de mi-au mers fulgii. Bine, nu au cântat numai pentru mine, ci şi-au pus corzile vocale şi decibelii în slujba tuturor vecinilor de la blocurile din jur. Da, a fost nuntă în cartier, la cârciuma de la parter de bloc. Şi n-am pus geană peste geană decât vreo două-trei ore adunate, mai mult în pauzele de friptură şi de peşte ale mesenilor. Duminică dimineaţa, imediat cum m-am trezit, puteam recita playlistul petrecerii pe de rost, mai ceva ca pe "Tatăl nostru". Acum am mai uitat din piese.
Doi oameni şi-au unit destinele şi au făcut petrecere alături de toţi cei dragi şi apropiaţi. Tot respectul, felicitări şi "casă de piatră"! Dar noi cu ce-am greşit? De ce a trebuit ca alte câteva sute de oameni de la blocurile din jur să fie ţinuţi treji cu forţa până când s-a strigat darul? Se fac nunţi, de acord, dar hai să le facem undeva unde să nu deranjăm şi pe alţii care poate au altă treabă, care au copii care trebuie să doarmă! Ori, dacă e musai ca petrecerea să se ţină într-un restaurant din mijloc de cartier, hai să impunem nişte reguli: cârciumarul să-şi antifoneze clădirea şi geamurile să fie permanent închise sau muzica să fie dată mai încet, nu ştiu, să se găsească o soluţie... În alte ţări sunt reguli mult mai stricte privitoare la liniştea publică şi sunt respectate, iar de murit nu moare nimeni. De ce la noi nu se poate? Avem noi, ca naţie, gena asta a pasivităţii, care ne împiedică să luăm atitudine până când mămăliga într-adevăr explodează?
Exemplul cu nunţile din cartier este unul minor, dar problema pasivităţii se pare că este una general valabilă la români. De ce oare acceptăm ca unii să ne mintă ani în şir, fără să-i tragem la răspundere? De ce acceptăm ca unii care şi-au văzut doar propriul interes, care au furat, minţit sau înşelat să rămână în continuare în scaunele în care tot noi i-am trimis şi să pretindă că ne reprezintă? De ce înghiţim continuu faptul că asfaltul pe autostrăzile în România se toarnă cu linguriţa, de parcă le-ar face Monte-Cristo? De ce acceptăm pasiv că suntem al cincilea "grânar" al Europei, dar că exportăm totul şi importăm produse mai scumpe şi mai proaste? De ce acceptăm să se pună la pământ industrii întregi fără ca noi să reacţionăm în vreun fel? De ce acceptăm ca alţii să ne sfideze şi să ne râdă în nas? De ce, în Anul Centenarului, al memoriei Marii Uniri, suntem mai învrăjbiţi ca niciodată? De ce îi lăsăm pe adevăraţii vinovaţi să scape şi de data asta?
Da’ chiar, de ce?
