Ne-am obişnuit deja cu asfaltările „de unică folosinţă” făcute după principiul să nu reziste mult, ca să nu moară de foame abonaţii la contractele cu statul, dacă în câţiva ani lucrarea nu se strică şi nu e nevoie de o mână nouă.
Dar când probleme grave apărute în infrastructură, de genul surpărilor, gropilor-capcană care indisponibilizează cu lunile vreo stradă sau pun în pericol integritatea maşinilor şi a oamenilor, sunt tratate cu „je m’en fiche”, chestiunea nu mai e aşa uşor de trecut cu vederea. Zilele trecute, pomeneam de groapa de pe Rizer care a renăscut vârtos după numai cinci luni. E inutil să pomenim „Gropzilla” de pe Faleză. Aici, nu se ştie când va re-crăpa asfaltul cu tot ce e sub el. Şi multe alte gropiţe şi găurele căscate prin oraş, culmea, pe străzi unde chipurile s-a mai trecut cu utilaje. E revoltător să vezi cum pe o parte se cârpeşte, uneori cu titlu de mare investiţie, pentru ca în scurt timp buba să reapară, la dimensiuni şi mai mari. Iar unde nu e bubă şi, chipurile, se lucrează spre binele şi folosul nostru, al cetăţenilor, şi al oraşului, interesul de a se face treaba cu simţ de răspundere e la fel de mare. Avem în istoric strada Basarabiei, refăcută, în decurs de nici 15 ani, de două ori. Mai recent, strada Traian, făcută pe bucăţele şi adusă, într-un sfârşit, la un adevăr apropiat de cum trebuie să fie o mare arteră. Pe la colţuri, sucombă şi ea. În Barieră, în staţie, loc unde de luni de zile trona o groapă în asfaltul nou, „luată” cu succes de toate autobuzele SH care au traseul pe acolo, s-a mai iţit şi un şanţ-capcană, lăsat de vreun Dorel lipsit de chef. Putem îndrăzni că afirmăm că şi ieşirea din oraş, spre Tecuci, finalizată chipurile la sfârşitul anului trecut, are şanse, până la reabilitarea finală, să fie trecută pe pomelnicul cu blesteme al şoferului gălăţean. Aveţi maşină de stricat? Bani de aruncat pe pivoţi şi bucşe? Treceţi pe acolo. În Centru dacă ajungeţi, vă puteţi trezi blocaţi în trafic de muncitori zeloşi care afectează străzi principale ziua, la ore de vârf, pentru că au lucrări importante, de săpat trotuare şi de îngropat responsabil nişte cabluri. Doar „nişte” cabluri, pentru că la noi lucrările nu se fac unitar, ca să reducă chinul şantierelor la un singur hei-rup. Când alţii vor vrea să îşi îngroape cablurile, probabil vom asista la aceleaşi interminabile scenarii. Ar fi de dorit să gândească cineva unitar aceste şantiere şi dacă la calitate nu ne putem referi, ca nişte neaveniţi ce suntem, măcar ca sincronizare şi rapiditate, lucrurile să se mişte mai competent.
