La ora la care scriu, încă marcăm Ziua Mondială de Luptă împotriva Cancerului. Marcăm, că de sărbătorit nu e cazul. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, în lume s-au înregistrat 18,1 milioane de cazuri noi, iar cancerul a omorât în 2018 9,6 milioane de oameni. Unul din cinci bărbați și una din șase femei din întreaga lume se îmbolnăvesc de cancer, iar unul din opt bărbați și una din 11 femei mor. În România, conform Institutului Național de Sănătate Publică, datele statistice, chiar dacă sunt ceva mai vechi, spun şi ele că lucrurile stau foarte rău. În 2016 s-au înregistrat peste 60.000 de cazuri noi de cancer, iar mortalitatea prin tumori a crescut în anul 2016 cu 2,6 la 100.000 de locuitori, fiind a doua cauză de deces în România.
Cifrele sunt seci, nici vorbă să transmită suferinţele inimaginabile prin care trec nu doar bolnavii, ci şi aparţinătorii lor, în sistemul medical românesc. Relaţia mea cu cancerul este una extrem de bulversantă, cum este, sunt convinsă, pentru oricine a trecut prin aşa ceva. Mie mi-a răpit-o pe mama, fulgerător, fără drept de apel. Am avut noroc de nişte oameni extraordinari care au îngrijit-o. Oricât de crud ar suna, şi ea, şi eu, am avut noroc (doar cine a trăit aşa ceva ştie cu câtă durere spun asta), suferinţa i-a fost scurtă. Să ne gândim prin ce trec pacienţii îngrijiţi ani lungi la domiciliu, pentru că familiile nu-şi permit alte variante, iar sistemul pe care îl plătim este incapabil să-i primească. La nivel mondial, se lucrează la terapii revoluţionare, care convertesc propriile celule albe ale bolnavului în arme de luptă împotriva tumorilor, iar noi nu suntem în stare nici să fim umani cu bolnavii care supravieţuiesc. Din fericire, am printre apropiaţi şi oameni care au ieşit învingători din lupta asta. Au scăpat oamenii de cancer, dar nu scapă de birocraţie, nu au acces la recuperare, trebuie să muncească la capacitate maximă, deşi ar avea nevoie de refacere. Foarte mulţi pacienţi, care nu au posibilităţi materiale, ajung să apeleze la mila publică, fiindcă, asiguraţi fiind, nu se pot baza pe un sistem la care cotizaţia este obligatorie. Fiindcă, dacă ar aştepta cât vor casele de asigurări de sănătate, ar muri. Ca să conştientizeze dimensiunea dezastrului pe care îl trăiesc pacienţii, guvernanţilor le-ar trebui probabil câte o zi de luptă împotriva bolii pe săptămână. Sau să le răpească şi lor cancerul pe cineva drag, dar aşa ceva nu-i pot dori nici celui mai aprig duşman.
