Într-o societate românească din ce în ce mai divizată, în care lipsa de valoare, lipsa de cunoștințe, incapacitatea de a vorbi public sunt ridicate la rang de artă și în care premierul se ceartă ca o țață cu parlamentul, nu mă miră absolut deloc faptul că jurnaliștii sunt considerați inamicul public numărul 1.
Autoritățile te consideră vinovat că nu vezi partea plină a paharului, publicul te consideră vinovat că ţii cu autorităţile. Dacă eşti critic, nu e bine, dacă nu eşti critic, eşti vândut, dacă eşti freelancer, eşti neserios, dacă lucrezi la patron, eşti sub călcâi. Devine obositor să încerci mereu să găseşti un echilibru. Dar altă cale decât cea a propriei conştiinţe, nu există. Indiferent cât de împăciuitoare aş fi, în fiecare zi, când mă urc în autobuz, sunt deja nervoasă. Fiindcă aud pe cineva plângându-se că vânzătoarea nu i-a dat bilet fiindcă avea 2 lei în monede de 50 şi de 10 bani! Fiindcă autobuzul vine târziu sau deloc, se strică în intersecţie, scoate fum sau ia foc. Iar un abonament pe toate liniile costă 100 de lei pe lună.
În fiecare zi, trecând pe la Potcoava de Aur, mă apucă pandaliile. Nu pot să nu văd bordurile de granit sparte aiurea, de noi, lipsa cimentului la încheieturi, faptul că trotuarul nu are înclinaţia necesară încât să nu ţină apa de ploaie şi mizeria. Să mă ierte stimaţii arhitecţi de la Urbanism, dar n-o să se vadă nici urmă din luminile alea încastrate în granitul trotuarului, dacă deasupra e un strat gros de noroi. Scuarul de pe Brăilei a fost parţial supraînălţat, dotat cu borduri noi, în aşteptarea unui strat proaspăt de asfalt, presupunem. Au fost raşi trandafirii, iar în urmă, nimic. Nici măcar gazonul nu e pus până la capăt, nici urmă de arbust, de copac, de floare. Veţi spune că abia se desprimăvărează, de acord, dar situaţia a fost aceeaşi până să dea frigul. Şi mi-e teamă că vor să facă aşa peste tot: decoraţiuni cu pietre şi rumeguş, ce atâtea flori, e nevoie de oameni să le cureţe tot anul şi oameni, de unde?, că au plecat toţi.
Dar ce pretenţii să avem, când nici măcar la toalete nu stăm bine? Cele publice ale oraşului, deşi deţinătorii spaţiilor de deasupra lor aveau obligaţia, mi se pare, să permită accesul. Cele noi au apărut, ici, colo, dar încă nu sunt funcţionale. Să mă ierte domnii din administraţie, dar, sincer, când trebuie să te ţii cu orele, că intratul în toaletele ecologice este sport extrem, e tare greu să mai vezi partea bună paharului edilitar!
