Este nedrept ca un domeniu atât de important şi vital cum este Educaţia se află de atâta vreme sub influenţa toanelor politicienilor, care s-au dovedit a fi mai schimbători decât vremea. De ani buni se tot discută că schimbările survenite peste noapte în sistem fac rău învăţământului. Şi cu toate acestea, tăvălugul acesta nu poate fi oprit. Dimpotrivă. În ultima vreme pare să fi prins viteză, alergând haotic şi răsturnând lucrurile de pe o zi pe alta. Numai dacă ne uităm la haosul creat de ministrul Educaţiei, căruia i s-a pus de multă vreme eticheta Abramburica. Numai în două săptămâni, au fost două ordine date şi retrase, cu privire la admiterea la liceu, care ar fi trebuit să fie de cel puţin un an aşezată pe pilonii ei. O adevărată hărţuire a milioane de oameni, elevi, părinţi şi profesori.
Deciziile miniştrilor vin după ureche, fără niciun fundament, fără să fi fost consultate organizaţiile abilitate, fără să se fi cântărit la modul vizionar efectele asupra Educaţiei. Sub presiunea comenzilor contradictorii, venite de la nenumăraţii miniştri care au ţinut hăţurile în ultimii 30 de ani, şcoala răsuflă greu, obosită, fără să aibă habar unde merge şi unde ar trebui să ajungă.
Ce poate fi mai grăitor în cifre decât faptul că Legea 1 a Educaţiei din 2011 a fost modificată la numai doi ani distanţă prin nu mai puţin de 90 de acte normative adoptate deodată. Ce să mai vorbim de restul schimbărilor care s-au făcut cu ţârâita, dar constant, de atunci până în prezent. De zecile, sutele de decizii, reveniri asupra lor, după care iar s-a schimbat schimbarea.
Efectele nu au întârziat să apară. Avem o generaţie de tineri demotivaţi, care cred că Educaţia e ceva de râs, pentru că în râs şi în batjocură a fost luată de nenumărate ori de cei care ne conduc. Mai mult ca oricând, avem nevoie de minţi vizionare care să ia decizii pentru Educaţie şi de ceva stabilitate, ca lucrurile să poată fi urmărite şi nu scăpate de sub control. Însă la noi nu se va putea aşa ceva decât în momentul în care ministrul nu va mai fi pus în jilţ pe criterii politice şi i se va lăsa o perioadă mai mare să-şi facă treaba. Un om cu vocaţie, care chiar vrea să facă ceva, nu să servească interese de partid.
