Gălățenii se luptă cu Transurbul aflat în program de vacanță. Aproape nu este zi să nu primim reclamații la adresa autobuzelor care ori nu au venit la timp, ori au venit și plecat mai devreme decât scria în program. Care program nu a mai fost afișat în toate stațiile, unde continuă să fie disponibil, pe pereții adăposturilor, cele vechi.
Pe traseul 102, acolo unde troleibuzele vin aproximativ la timp, nu te poți urca, sunt pline deja la stația de la Spitalul de Urgență, a doua de la capăt. Pe alte trasee, considerate mai puțin solicitate, numărul autobuzelor a scăzut atât de mult, încât timpul de așteptare s-a ridicat la 35 de minute. Atenție, nici să te duci în stație la ora menționată nu este suficient, fiindcă riști ca autobuzul dorit să fi trecut deja mai devreme, neexistând alternativă decât așteptarea. Nu știu cum vi se pare dumneavoastră, dar mie 35 de minute mi se pare enorm. Cu atât mai mult cu cât nu toți suntem în vacanță sau la pensie.
În tot acest timp, ce face Primăria? Prezintă un autobuz din cele pe care, dacă totul merge bine, le-am avea până la sfârșitul anului. Personal, mi se pare o bătaie de joc, dar să zicem că nu e rău, până la urmă, să vadă toată lumea pe ce vom da banii. Ceea ce nu înțeleg însă este de ce viceprimarul Picu și proaspătul director al Zonei Libere, Romeo Marin, au simțit nevoia să se pozeze la volanul autobuzului cel nou și să-și posteze fotografiile pe o rețea de socializare. Ce explicaţie logică ar putea avea gestul acesta? Cu ce i-o fi ajutând pe stimabili să îşi dea seama dacă sunt bune noile autobuze? Au de gând să se reorienteze în carieră? De ce, Doamne iartă-mă, să îţi doreşti poză la volanul unui autobuz!? Înţelegeam, dacă era vreo maşină bengoasă, cu nu ştiu câte sute de cai putere sub capotă, visul oricărui băieţel ajuns mare. Înţelegeam, dacă erai vreun primar din judeţ şi încercai un utilaj de deszăpezire, să ajuţi, în caz de nevoie, dacă aveai permisul aferent. Dar pozele domnilor cu pricina nu denotă nimic altceva decât o dorinţă absolut bizară de a fi în centrul atenţiei cu orice preţ. Şi, de asemenea, demontrează cât de limitaţi sunt în gândire, în aspiraţii, cei puşi să conducă. Ce să le cerem, când singura lor preocupare, în loc să-şi bată capul să găsească soluţii pentru cârpirea transportului public, până când or intra pe trasee noile autobuze, este să vadă cum le şade cu covrigul în mână?
