Pasarea motanului este atât de adânc înrădăcinată în ADN-ul românesc, încât nu mai ştim de la ce capăt să o luăm când emitem pretenţii că vrem să ne meargă mai bine. De unde să plece schimbarea? De la fiecare dintre noi sau de la cei plătiţi să ne ofere servicii?
Asumare şi răspundere. Două cuvinte simple, aflate în dicţionarul limbii române şi al căror înţeles de bază ar trebui să fie ştiut de orice puşti absolvent de clase primare. Sunt însă două cuvinte grele pentru adulţii care ajung oameni mari şi nu îşi înţeleg rostul în lume, trăind cu falsa impresie, sinonimă cu păguboasa mentalitate balcanică "las-o, mă, că merge şi aşa". Suntem setaţi pe sistemul "să ne scoatem" în orice împrejurare: cu gura mare şi replici acide, cu argumente scoase din context şi plasate în aşa fel încât să ieşim cât mai puţin şifonaţi dintr-o situaţie delicată, ori aruncând responsabilitatea pe alţii. Să fie clar. Nu trebuie să fii plătit, ca să fii om. Şi om înseamnă să îţi ţii locul curat, să îţi plăteşti impozitele, să răspunzi pozitiv când alţi semeni ai tăi au o iniţiativă benefică pentru comunitatea din care faci parte, să îţi educi copilul, neaşteptând ca şcoala sau facultatea, făcută pentru că aşa dă bine, să facă minuni. Să înţelegi că nu ai voie să te plângi când greşeşti şi că este de aşteptat să suporţi consecinţele când din lene, răutate sau un fals spirit justiţiar, ori dintr-o la fel de falsă resemnare, încalci reguli. E drept că societatea, în ansamblul ei, te dezamăgeşte zilnic. Poate te numeri printre cei care vor servicii de calitate şi respect, convins fiind că ţi se cuvin. Doar tu plăteşti şi eşti cetăţean într-o ţară democratică! De exemplu, deunăzi, eram într-un autobuz relativ gol. O tinerică pitită pe un scaun a fost prinsă cu biletul necompostat. Pusă în faţa iminentei amenzi, tânăra, care până atunci încercase să rămână cât mai neobservată, s-a transformat într-un vulcan din care s-au revărsat pretextele, unul după altul: că validatoarele nu mergeau (în condiţiile în care toţi călătorii aveau biletul compostat), ori că au mai fost situaţii în alte autobuze când compostoarele nu îşi făceau treaba, ori că nu i se pare normal să se "fâţâie" doi metri de la un validator la altul. Orice, numai să o anihileze pe controloarea "rea", care îi scria de zor şi pe bună dreptate procesul verbal. Un exemplu minor, dar perfect relevant în raportul între ceea ce suntem, ceea ce dăruim comunităţii şi ceea ce aşteptăm de la ea.
