Sunt vreo 20 de ani de când punem pe seama unei mentalităţi comuniste mai tot ce se petrece rău prin politică şi administraţie pe banii noştri.
Aproape că nu ştiu să existe cineva dintre cei cunoscuţi care să nu fi înjurat măcar odată un moş activist uitat de ani verzi în vreo funcţie-cheie, de unde se dau autorizaţii, de unde se încasează şpagă...
Dincolo de asta, privind lucrurile de la o distanţă ceva mai mare, se vede că dinozaurii pecerişti care s-au boit imediat după `89 ne-au alimentat această ură pentru ceea ce refuzăm să credem că este experienţă şi senectute.
Deşi poate părea plictisitor, trebuie amintit din nou termenul de graţie pe care l-a dat României Silviu Brucan pentru primenire morală şi de alte feluri. Asta pentru că acel termen a fost unul extrem de generos şi nerealist, imposibil de îndeplinit.
„Stupid people” de atunci nu au reuşit să facă vreun progres. Ani rămaşi până la civilizarea întrutotul a neamului par să fie cam greu de numărat.
Mă întreb dacă acum mai este cazul să dăm vina pe mentalitatea comunistă, pe nulităţile şcolite de către partidul comunist să chinuie, să fure, să înşele, să mintă, să pupe dosuri...? Vă asigur că nu!
Adevărul adevărat este că românii simpli au fost folosiţi şi de vechea, dar şi de noua generaţie de profitori, ca o punte, ca pe o spinare pe care netrebnicii de ieri şi de azi au păşit pentru a traversa după bunul plac cu tălpile şi carâmbul cizmelor pline de glod.
Uite-aşa, cei care îi înjurau pe imperialişti în urmă cu 20 de ani îşi plimbă bătrâneţile pe la Acapulco după ce au ajutat cine ştie ce multinaţională să răzbată eficient prin hăţişurile tranziţiei.
La rândul lor, vlăstarele neatinse de ciuma şi răul comunist au sărit pârleazul îndărăt şi fac lucruri de care s-ar ruşina până şi un şef analfabet de CAP.
Câtă vreme lucrurile stau astfel cred că nu mai avem niciun drept acum să sperăm că, după ce vom scăpa de răul comunist până la ultimul fir, o să trăim normal, după principii juste.
Asta pentru că nu mentalităţile comuniste ne-au pus la pământ, ci tocmai celelalte, apărute imediat după incendierea ultimului exemplar al Omagiului.
Pe ce mă bazez când spun asta? Pe un exemplu recent din vecini.
În vreme ce guvernul nostru se face că taie lefurile grase ale miniştrilor şi directorilor şi în acelaşi timp micşorează de-adevăratelea salariile profesorilor, guvernul din Cehia – ţară expusă aceloraşi necazuri în anii comunismului – analizează posibilitatea de a-i împrumuta pe cei de la FMI cu nu mai puţin de un miliard de euro.
Cred că orice comentariu de aici înainte ar putea fi de prisos.
