Mâine anul se-nnoiește, plugușorul se pornește... E vechea urare transmisă din ușă în ușă, de secole, pentru a atrage spiritele alea bune, aducătoare de sănătate, noroc și belșug în casă, de roade pe masă și ce-și mai dorește fiecare. În fiecare an, ne dorim parcă altceva: mai mult, mai fistichiu, de parcă am uita că lucurile cele mai complicate și mai de valoare sunt tot cele mai simple: să fim sănătoși, să muncim, să fim cu cei dragi alături și să nu mai fim răi. Și, nu în ultimul rând, să nu ne pierdem speranța, chiar și când situația devine pandemic de albastră.
Încheiem un an cum nu au fost mulți înainte. Unul greu, apăsător, în care a trebuit să continuăm ce am început, năuci, în 2020. Efortul de a ne adapta la niște realități pentru care nu am fost nicicum pregătiți și în fața cărora am arătat, de nepermis de multe ori, că suntem niște sălbatici lipsiți de rațiune și bun-simț. Pe foarte mulți, ceea ce am fost nevoiți să trăim și să învățăm ne-a făcut și mai răi. Acum s-au văzut lipsa de iubire a aproapelui, de înțelegere, egoismul și furia. Spaima ne-a transformat pe mulți în monștri, în instanțe morale scindate în ”pro...” și ”anti...”, în funcție de cum a fost fiecare dăruit să priceapă și să discearnă. Acum, în acest an 2021, s-a văzut cât de importantă este calitatea oamenilor cu care ne înconjurăm și cum a influențat acest proces, firesc până la urmă, direcția în care am apucat-o. Pentru aproape un milion de români, din păcate, direcția s-a conturat în afara granițelor, ceea ce ne face și mai puțini, și mai săraci. Nu vreau să mă gândesc dacă și cu mult mai proști. E ceva vechi, din păcate, petrecut în timpuri noi. Românii migrează pentru că nu mai au speranță, cu frica de a nu rămâne singuri în fața temerilor cele mai crunte: de sărăcie, de boală, de a nu avea. Pentru că și acum, la vremuri noi, majoritatea se tem să nu aibă, nu se tem să nu fie. Avem în față un 2022 ce se preconizează a fi un an în care să se contureze măcar o reașezare a lucrurilor, o calmare și, poate, un nou restart. Unul care, după toate probabilitățile, nu va fi ușor, pentru că criza bate la ușă, șomajul e în floare, iar politicul e o păpușă cu ațele de mult rupte și înnodate, după cum s-a priceput fiecare să facă o fundiță colo, un noduleț dincolo. Nu mai avem voie să ne pretindem șocați și luați prin surprindere, la niciun nivel. Vremea șocurilor și a surprizelor a trecut. Am avut un an în care să ne dumirim pe ce cale apucăm, iar acum vin încă 365 de zile în care va trebui nu doar să existăm, dar și să folosim la ceva calvarul ultimilor doi ani de pandemie sanitară și morală. Numai dracul e negru, situația e doar... albastră. Ca și speranța.
