„Cum mai e, doamnă, călătoria cu trenul?”, mă întreabă taximetristul venit să mă ia din gară, de îndată ce a urcat bagajul meu în portbagajul maşinii. N-apuc să spun decât că e aglomerat, că întârzierile fac parte din normalitate, că trenul opreşte în staţii despre care nici nu ştiai că sunt pe traseu, ca să aştepte alt tren sau Dumnezeu ştie ce… că şoferul dă drumul confesiunilor: „Ştiţi, fetiţa mea, deşi are 12 ani, n-a mers niciodată cu trenul. Tot am zis să o duc măcar până la Brăila şi înapoi, să vadă şi ea cum e. Ehei, când eram copii ne duceam cu un tren la Brăila, fără bilet, coboram acolo şi aşteptam următorul tren spre Galaţi. Părinţii noştri habar n-aveau de aventura asta…”.
„Dacă va alege să studieze în Iaşi, Bucureşti sau Cluj, o să tot afle cum e cu trenul, ca studentă”, îi replic şoferului. „A, păi e rezolvat. I-am luat apartament în Bucureşti, i-am spus să ia în chirie trei colege, cu câte 300 de euro pe lună de fiecare, şi să se descurce. Ce, nu-i ajung 900 de euro pe lună în Bucureşti? Pe mine să nu mă caute decât dacă vrea să-i gătească maică-sa ceva anume, când vine acasă. Şi dacă învaţă şi îşi ia carnetul la 18 ani, îi iau şi o «tigaie» din asta electrică, să circule mai uşor. Păi, în Galaţi ce să facă?!”, îmi răspunde tatăl responsabil de la volan.
Deşi are 12 ani, adolescenta care n-a mers niciodată cu trenul are deja viitorul asigurat: un apartament în Capitală şi toată susţinerea pentru a-şi construi un viitor din care Galaţiul nu face parte decât ca oraş de pornire. Şi eventual, de vizite scurte, la părinţi. Nu că ar fi o noutate. Dacă mă gândesc la foştii mei colegi, mi-ar fi mai uşor să enumăr oraşele în care s-au stabilit, decât numele lor: Bucureşti, Cluj, Braşov… De Galaţi îi mai leagă doar amintirile, părinţii şi, eventual, „locul naşterii” de pe buletin. Galaţiul face parte doar din trecutul lor.
La fel cum se va întâmpla cu tot mai mulţi dintre absolvenţii liceelor şi chiar ai şcolilor generale gălăţene. Pentru că performanţa cere, la rândul ei performanţă. Şi, deocamdată, cel puţin, Galaţiul nu performează în oportunităţi, în locuri de muncă bine plătite, în perspective pentru realizarea unor tineri excepţionali. În investitori puternici, în conexiuni cu restul ţării şi al Europei.
Da. Avem betoane, avem praf şi gropi, avem bălării, birocraţie, multe promisiuni şi planuri măreţe al căror termen se tot amână şi despre care devenim tot mai sceptici că se vor realiza vreodată. Şi până atunci nu pot să nu mă întreb. Peste zece, douăzeci de ani, Galaţiul cui va rămâne?
