La mulţi ani cu sănătate, inimi care bat parcă prea grăbit, trupuri şubrezite de boli, paşi tot mai mici şi mai grei. La mulţi ani bogaţi, mâini aspre şi muncite! La mulţi ani cu linişte, tâmple încărunţite prea devreme de-atâtea griji şi necazuri! La mulţi ani cu bucurii, ochi care lăcrimează de dor, de singurătate şi de amărăciune. Să ne trăiţi, că ne trebuiţi, bunici şi părinţi!
Ce, nu ştiaţi?! Pe 1 octombrie se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice. Na, că era cât pe-aci să spun „ziua pensionarilor”! Noroc că mi-am amintit de „specialii” aceia avansaţi la pensie pe la cincizeci de ani, cu pensii atât de speciale că-ţi trebuie abac să le numeri zerourile din coadă…
Zâmbiţi amar. Tot mai mulţi dintre voi ştiţi să vă drămuiţi fiecare bănuţ, cumpănind, cu grijă cât vă mai rămâne - după toate facturile - între punga îndesată cu medicamente şi sacoşa cu alimente.
Copiii? Pe la casele lor, cu grijile lor, cu necazurile lor. Adesea, doar nişte voci înstrăinate, pe care le mai chemaţi, timid, la telefon. Mereu „în priză”, tot mai grăbiți şi mai preocupați, vă expediază scurt, că n-au vreme de pierdut în discuţii.
Nepoţii? De cele mai multe ori, doar nişte poze frumoase, salvate în telefon… Şi pe unii, şi pe ceilalţi nu-i vedeţi, uneori, săptămâni ori luni la rând, chiar dacă nu-s plecaţi din oraşul în care vă duceţi zilele ori din ţară.
„Cine n-are bătrâni să-şi cumpere!”, aşa aţi învăţat la şcoală în vremea copilăriei voastre. Acum, când vă simţiţi mai bătrâni în suflet şi-n oglinzi decât în buletine, vă întrebaţi cine mai are nevoie de voi, vârstnicii? Poate politicienii, o dată la patru-cinci ani, să aibă pe cine amăgi şi aduce la vot. Poate alţi bătrâni, mai neputincioşi şi mai singuri decât voi. Poate copiii altora, care vă plătesc să le hrăniţi şi să le ştergeţi la fund părinţii sau copiii…
„Seniori” deveniţi doar la zile mari, ca aceasta. Vârstnici, prin actele oficiale. În rest, vă numiţi „moşi şi babe”, iar asta în exprimările „delicate”.
Într-o lume mereu grăbită, indiferentă şi profitoare, cu o tehnologie care pare să râdă batjocoritor de stângăcia voastră, vă simţiţi tot mai singuri. Tot mai străini într-o societate care vă calcă pe urme, fără să ştie cât de aproape îi este bătrâneţea. Asta dacă o mai apucă! Fiindcă nu se ştie niciodată când îţi răsare apusul vieţii…
