Într-o zi de sărbătoare, precum cea de 21 mai, în care toată suflarea îi cinstește pe Sf. Constantin și Elena, un bărbat își dădea sufletul, la primele ore ale zilei, în stradă. Era un om al străzii, cunoscut oamenilor dintr-un cartier din Galați, care îi mai dădeau câte ceva de mâncare. Lumea îl ştia ca mare consumator de alcool, iar mâncarea pe care o primea din mila trecătorilor nu îi era pe plac. O arunca la pisicile și câinii vagabonzi care îi erau prieteni și tovarăși de somn, atunci când nu se aciua prin scări de bloc, unde animalele fără stăpân nu aveau acces. Marți dimineață, acesta a fost găsit fără suflare pe trotuarul unde, cu o seară înainte, băuse ultima sticlă de vin. Părerile locatarilor din zonă erau împărțite între: „Dumnezeu să-l ierte” și „Mai bine că s-a dus! Asta nu era viață”.
Ceea ce vreau să spun este că, de cel puțin două ori, eu personal am solicitat ambulanța pentru el. Cadrele medicale îl știau, de asemenea, mereu interveneau prompt. Veneau, îl luau din stradă și îl duceau în centrele pentru persoane fără adăpost. Aș vrea să subliniez că aici, în aceste locuri special amenajate, ajung oameni ai străzii, pentru care personalul angajat al centrelor este neputincios și insuficient. Iar legea nu permite să se facă mai mult, în sensul că sunt găzduiți acolo, primesc hrană caldă, un loc decent în care să doarmă, dar cam atât. Imediat ce își revin din starea în care sunt aduși din stradă, aceștia pleacă din centre și se întorc la vechiul trai: cel din stradă. Nimeni nu are dreptul să îi țină acolo contra voinței lor, nimeni nu are puterea să le interzică să se întoarcă în stradă, de unde sunt iar luați de ambulanță sau poliție și duși din nou în același loc, de unde din nou pleacă și tot așa... până când strada și traiul sub cerul liber le devin fatale.
Pentru că tot suntem în perioadă electorală, îmi permit să mă gândesc cum ar fi dacă s-ar investi în aceste centre și s-ar angaja măcar câte un medic și un psiholog care să le vină în ajutor nevoiașilor. Pentru că ajunși să trăiască pe stradă, acestor oameni nu le e suficient doar să primească mâncare și un loc în care să doarmă. Ei au nevoie de tratamente și de consiliere psihologică îndelungată, dar și de apropierea de semeni, căci boala singurătății este mai grea decât oricare alta. Omul străzii, care ieri a pierdut lupta cu traiul în mizerie, chiar pe scara blocului în care locuiesc, mi-a adus aminte de Chibrit, pictorul din Galați care ajunsese să trăiască sub o scară de bloc, la limita existenței și care, după ce a fost instituționalizat, a reușit să depășească perioada grea și să se întoarcă la un trai decent. Nu putem salva pe toată lumea, dar, dacă fiecare ar face câte un pic, poate ne-am putea feri copiii de această realitate cruntă.
