E timpul să ne civilizăm, ne spun instituțiile create special să ne călăuzească pe căile cinstei și corectitudinii în raport cu funcționarii și instituțiile statului. Nu mai poate fi contestat că această corupție este cancerul moral al unei societăți, care o poate distruge în cele mai adânci fibre. Dar ceea ce pare să nu înțelegem nici acum, la 35 de ani de la Revoluție, este că un alt flagel ni s-a strecurat în ADN și devine și mai pervers, și mai periculos decât peșcheșul pe care îl vrem mort și îngropat.
Citește și Timpul lui „să dăm și noi ceva” trebuie să treacă
Știm cu toții că cererea și oferirea de atenții, denumite șpăgi sau mite, în accepțiunea legii, sunt practici în afara tuturor regulilor și că se pedepsesc. De la mita la medic, la atenția oferită la un ghișeu, birou sau alt funcționar care ne poate scuti de o neplăcere, scăpa de un necaz sau ne poate ajuta să rezolvăm una alta. Deși, ar fi în fișa postului să o o facă sau, uneori, i-ar depăși atribuțiile. ”Tradiția” ungerii rotițelor ne-a făcut să credem că omul, indiferent ce haină poartă, e mai amabil și mai competent când ”dăm și noi ceva”. Cumva motivați de realități vechi, când sărăcia dicta gradul de corectitudine, oamenii cred că astfel se apropie de cei de la care așteaptă serviciul cu titlul de favoare. În trei decenii şi jumătate de democrație, șpaga a evoluat de la pachetul de Kent la suta de euro, plicuri cu bani, servicii, contracte, favoruri. Peșcheșul e la alt nivel de evoluție, așa că e firesc să ne mai mirăm când auzim că în cutare loc sau un anume ”om”, nu a cerut nimic și și-a făcut treaba. Alte practici, de genul ”am dat că am vrut, dar nu mi-a cerut”, arată clar că o parte a binomului, aceea a beneficiarului serviciului, rămâne putredă, indiferent de efortul statului de a-și educa angajatul.
Rămânând în sfera mentalității, cultivarea acestei pseudo-puteri sau ”egalități de șansă” se face subtil și pervers și prjn alte mecanisme. Prin acea inducere în mentalitatea tinerelor generații a convingerii că prin forță și impunerea unui statut, uneori discutabil, se ”rezolvă treburile”. Așa s-a născut ”tu știi cine e tata”, secondat, uneori, de ”o să-l sun pe tata”. Replica, folosită frecvent tot mai des de copii aflați în ofsaid, dar convinși că autoritatea părintelui ar putea să-i ajute, a devenit ”imnul” unor generații învățate că ”se poate și altfel”. Din păcate, un imn dictat, paradoxal, de adulți, care ar trebui să traseze valori morale și să ridice standardele. Corupția sub forma șpăgii sau influenței este un cancer, iar manipularea prin intimidare tinde să devină o pandemie, pentru care nu există nici flagrant, și nici vaccin.
