O întâmplare dureroasă de azi m-a făcut să mă gândesc la o lecţie de viaţă pe care, din păcate, mulţi nu ne-o însuşim la timp. Pe pervazul uneia dintre camerele apartamentului, într-un ghiveci de floare pe care o prinsese îngheţul în toamnă şi nu părea să mai aibă şanse de supravieţuire, s-au aciuat să-şi construiască repede cuibul două turturele. De construit, e mult spus, fiindcă de-abia ce aduseseră două paie puse cruce şi turturica, foarte agitată, a şi ouat.
Ne-am înţeles că nu umblăm la geam, să le lăsăm să-şi crească puiul în linişte, dacă tot au ales casa noastră, semn bun, din ce îmi spunea mie pe vremuri bunica de la ţară. În sinea mea, eram doar uimită că le-a plăcut cuibul ăsta cam mare şi cam gol, care mai avea şi nişte pietre, puse acolo taman ca să nu-l ia vântul. Ei bine, cuibul improvizat al turturelelor, pe care-l găsiseră cam de-a gata, a zburat de la etaj la o rafală serioasă din vântul ăsta de cod galben. Nu mai trebuie să spun ce zbatere şi ce tristeţe a produs întâmplarea, atât în familia înaripatelor, cât şi a în a mea.
În timpul ăsta, în faţa geamului meu, la distanţă de câţiva metri, în vârful unui copac ce se leagănă serios în vânt, de vreo două, trei săptămâni, îşi croiesc un cuib mândru două coţofene. Au muncit serios, aducând la înălţime fire de iarbă, fire de aţă, puf, păr şi tot ce au mai găsit pentru a întări structura exterioară, iar de vreo trei zile nu prea le mai văd, fiindcă muncesc serios la interior. La înălţimea unde au făcut cuibul şi după modul în care l-au ancorat, nu sunt şanse prea mari să-l ia vântul sau să-l ajungă vreun prădător. Cel mai probabil, coţofenele îşi vor face mari puii în termenul prestabilit, deşi construcţia le-a luat ceva mai mult timp.
Nu pot să nu mă gândesc şi la oameni, cum îşi doresc unii să li se întâmple toate lucrurile bune cât ar bate din palme şi, dacă se poate, fără efort de niciun fel sau cu unul minimal. Personal, nu am fost niciodată campioană la noroc, dacă am vrut ceva, prin muncă am obţinut. Nu spun că nu o fi bine şi frumos să-ţi pice şi posmagii înmuiaţi câteodată, dar parcă tot mai mare este satisfacţia atunci când ştii că ai transpirat puţin pentru a obţine rezultatul dorit. Mai ales că, de multe ori, cum se spune în popor, ce-ţi pică pleaşcă nu e neapărat şi bun pentru tine.
Evident, nu ştiu dacă păsările sunt suficient de inteligente încât să nu repete alegerea mai uşoară, indiferent de rezultatul final. Sper din suflet să-şi aleagă un loc mai bun pentru cuibul lor şi să o ia de la capăt, dar aşa cum trebuie. Cât despre oameni, cine poate, să înveţe din asta.
