Este un fel de instinct primar ca atunci când aflăm de necazul unui om sau al unei comunități să ne gândim că trebuie ”să se facă”. Să vină cineva să facă. În a doua, a treia secundă, ne dăm seama că orice mică implicare individuală face cu adevărat diferența și ne consolidează, cu fiecare aport pe care îl aducem, statutul de oameni.
Două sunt exemplele ”fierbinți” ale acestor zile, care îmi susțin argumentația. O comunitate din Covasna trece printr-o dramă de care noi, gălățenii, nu suntem străini. Zile, săptămâni de calvar și poate luni în care oamenii năpăstuiți de inundații își vor putea repara gospodăriile distruse și reașeza viețile pe un făgaș cât de cât normal. O femeie, o mamă din Galați, se luptă cu un diagnostic cumplit, pe patul unui spital din Cluj, secătuită de tratamentele grele și cu o familie care se zbate să-i poată da o șansă la viață.
Ambele situații necesită, din păcate, ajutor, pentru că în niciunul dintre cazuri, nici al calamităților, nici al bolii nemiloase, viața nu te prinde pregătit. Impresionant, și într-un caz, și într-altul, a fost felul în care tocmai cei mai năpăstuiți au sărit în ajutorul celor de mai sus.
Am văzut cum oamenii de la noi, de la Costache Negri, comuna care în septembrie trecut a fost măturată de viituri, au sărit pentru semenii lor de la sute de kilometri depărtare, aflați acum în suferință. Și ei, la rândul lor, au primit ajutorul altora și au înțeles acum că binele trebuie să se întoarcă. În mijlocul lor, s-a aflat Sofica Mihai, mama singură cu trei copii căreia casa ridicată după ani de trudă în Italia i-a fost spulberată într-o noapte.
O mamă sinistrată cu trei copii și-a văzut casa readusă la viață, după articolul din „Viaţa liberă”
Tiruri cu ajutoare au plecat de la Costache Negri către satele din Covasna, mai valoros decât gestul oamenilor fiind gândul bun care l-a însoțit, în ciuda cârcotașilor care au tras obligativitatea ajutorării sinistraților pe spuza politicii.
Elena, mama din Galați care are nevoie de susținere financiară ca să poată face chimioterapie și radioterapie împotriva unui cancer foarte agresiv, în ”fabrica oncologică” de la Cluj, este un alt exemplu că putem. Oamenii au ajuns să simtă și să înțeleagă ce presupune un astfel de diagnostic și lupta pentru viață, astfel că apelul lansat de familia care nu mai putea suporta costurile necesare transportului, cazării și meselor Elenei, a avut ecou. În nici 24 de ore, suma de bani, deloc mică, care ar acoperi aceste necesitați pentru lunile următoare, a ajuns în contul femeii, de la oameni care au înțeles că gestul lor poate salva ceva.
Suntem oameni. Și puterea de a fi om nu e dată nici de funcții, nici de statut, nici de carnetul de partid.
