Pădurile sunt plămânii planetei. Pentru unii sunt loc de relaxare, pentru alții, adevărate sanctuare ale biodiversității. Dar este și mai mult decât atât: pentru unele persoane pădurea a devenit o sursă de venit. Și am menționat corect – unele persoane, nu statul, adică noi, cetățenii. În timp ce zeci de hectare sunt defrișate ilegal și nimeni nu este tras la răspundere, ultimul raport al Corpului de Control al Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor arată că, în perioada 2020–2024, Romsilva a cheltuit mai mult pe salarii decât a reușit să încaseze. În loc ca fondurile să fie direcționate către protecția pădurilor, infrastructură forestieră sau tehnologii moderne de monitorizare, banii s-au dus pe lefuri, prime și recompense, în timp ce pădurile au fost lăsate de izbeliște.
Nici la Galați situația nu este mai roz. Aici, directori care raportau pierderi au primit calificative de „Bine” și „Foarte Bine”, în timp ce angajații erau recompensați cu prime substanțiale.
Ni se promite o reformă. Dar experiența ne arată că reforma lovește de obicei acolo unde e mai ușor: în pădurarii din prima linie, cei care merg prin frig, ploaie și arșiță să apere codrii de hoți sau de drujbele lacome. Ei sunt primii sacrificați, în timp ce structurile de sus, imune la orice critică, rămân neatinse. Este scenariul clasic: cel care muncește plătește, iar cel care decide se salvează. Exact ca în cazul judecătoarei care se declara nemulțumită că pensia ei va fi de doar 11.000 de lei. Tot atât va avea, indiferent de toate reformele, tăierile și austeritățile impuse.
Dar o reformă reală nu se face pe hârtie și nici prin rotirea câtorva manageri. Ea înseamnă curățenie profundă: scoaterea la lumină a neregulilor, sancționarea vinovaților, ruperea cercurilor de interese și construirea unei administrații bazate pe meritocrație și profesionalism. Fără acest pas, vom rămâne la fel ca până acum – într-o corabie care se scufundă, dar în care conducerea își rearanjează scaunele.
Întrebarea esențială nu este despre pierderi contabile, ci despre viitorul pădurilor. La Galați, unde Dunărea se întâlnește cu Bărăganul și unde fiecare copac este o oază rară, pericolul este și mai mare. Tocmai aici ar trebui să fim mai vigilenți ca oriunde. Să cerem socoteală celor responsabili, să le amintim că pădurea nu este moștenire personală și nici cont bancar ascuns. Și dacă astăzi privim în altă parte, mâine copiii noștri nu vor mai avea ce privi.
