De câteva luni, Ilie Bolojan încearcă să facă ordine într-un stat care se apără cu toate unghiile. Premierul vorbește despre reforme, eficiență, tăieri din grăsimea birocratică – dar până acum bisturiul n-a ajuns unde trebuie. Când s-a ridicat capacul de pe oala presiunilor bugetare, aburul a ieșit tot peste contribuabili.
În loc să lovească în privilegiile bine așezate ale politicienilor și sinecuriștilor, primele măsuri au lovit tot în cei care duc greul. S-a tăiat din drepturile mamelor, s-au ciuntit fondurile pentru studenți și profesori – pentru că educația, știm prea bine, nu aduce voturi. Micile afaceri, singurele care mai mișcă economia, au fost sufocate de noi taxe, iar oamenii de rând s-au trezit cu facturi mai mari, impozite crescute și TVA în urcare.
Promisiunea că se va reduce aparatul bugetar a rămas, ca de obicei, o vorbă frumoasă. Câteva pancarte ridicate în fața ministerelor au fost suficiente pentru ca guvernul să dea înapoi. Că doar n-o să lase clientela politică fără locurile călduțe de la stat, nu?
Nici reforma justiției nu pare să aibă un destin mai bun. Legea care trebuia să regleze pensiile speciale a fost blocată din fașă. Magistrații au refuzat categoric orice schimbare. Să nu le scadă veniturile, Doamne ferește! Așa se face că România riscă să piardă peste 200 de milioane de euro din PNRR.
Și ca tabloul ipocriziei să fie complet, reapare periodic discuția despre reducerea numărului de parlamentari la 300 – o decizie votată prin referendum în 2009, dar „uitată” cu grație. UDMR se opune, desigur, nu din principiu, ci pentru că ar pierde locuri.
Austeritatea, în aceste condiții, a devenit o piesă de teatru prost jucată. Subvențiile pentru partide „se taie”, dar abia de la anul. Inflația sare în aer, prețurile cresc, dar guvernul are grijă să nu „supere partidele”.
Bolojan pare prins într-un joc imposibil: trebuie să hrănească un aparat uriaș, flămând și inert, fără să aibă bani. Soluția? Mai multe taxe, desigur. Unele deja se scurg în presă, doar ca să se obișnuiască lumea cu ideea.
Realitatea e că premierul n-are cum să întrețină toți acești „îmbuibați” fără a stoarce și mai mult cetățenii și companiile. Situația amintește de replica genială a lui Caragiale, rostită de Tache Farfuridi în „O scrisoare pierdută”:„Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele... esențiale...”.
