Ne moare Combinatul Siderurgic sub ochii noștri, încet, dar sigur, în ciuda sutelor de milioane de lei primiți de Sanjeev Gupta. Disperarea plutește în aer, iar neputința s-a instalat confortabil. Poate că acest episod trist va fi, totuși, un semnal de alarmă pentru autoritățile locale, adormite de ani buni în propria inerție. Poate vor deschide, în sfârșit, ochii și vor vedea că Galațiul nu e doar un punct pe hartă.
Galațiul nu e un orășel oarecare de provincie. Este cel mai mare oraș de pe Dunăre, cu cel mai mare port fluvial din România. Ar putea fi poarta maritimă a Moldovei și un centru turistic de prim rang. În schimb, preocuparea principală a autorităților a fost cum să traversăm Dunărea - cu bacul, cu podul, cu orice, numai nu cu viziune. În loc să valorifice fluviul, l-au transformat într-o bornă administrativă. Avem o navă de plimbare botezată „Camelia”, după o funcționară a Consiliului Județean. Asta spune tot despre priorități.
În rest, ne mândrim cu Muzeul Zonei Pescărești, amplasat ironic în pădure - cu o baltă în mijloc. Avem și „Tudor Vladimirescu”, cea mai veche navă cu zbaturi din lume, pe care au urcat Regele Ferdinand, Regina Maria, mareşalul Averescu, dar și Hrușciov şi Gheorghiu-Dej. Este o bijuterie istorică, pe care o păstrăm, cu grijă, în port - nu ca exponat, ci ca relicvă ignorată.
Între timp, Giurgiulești, o comună, are port internațional. Acolo acostează vase de croazieră pline de turiști. La Galați, aceleași vase trec mai departe. Când, rareori, acostează la un ponton, nu o fac la cel Schengen - construit cu un milion de euro și abandonat de 14 ani. Vin cam de două ori pe lună câteva nave, cu 150 de turiști străini, majoritatea pensionari. Dar nu pentru Galați. Sunt preluați de autocare și duși în satul Văleni, din Republica Moldova, unde îi așteaptă un program folcloric, o masă și o degustare de vinuri. Un sat reușește să ofere mai mult decât un oraș cu o istorie de secole.
Galațiul are vestigii unice pentru istoria Imperiului Roman și chiar podgorii cu vinuri care erau comercializate la Viena în 1620. Are un Cavou Roman, un monument unicat, pe care l-a înconjurat cu fiare. Nu fuge nicăieri cavoul; doar turiștii fug. Fug dintr-un oraș care a uitat să-și prețuiască trecutul și să-și gândească viitorul. Fug de un oraș care privește Dunărea prin gard și așteaptă ca altcineva să-i spună că e frumos.
