România se află astăzi într-o situație care, dacă n-ar fi revoltător de scumpă, ar putea trece drept o glumă proastă de tipul „Dorel la nivel guvernamental”. Ne uităm la o notă de plată de aproape 600 de milioane de euro - mai exact, vreo 580 - pe care gigantul Pfizer o cere în instanță, pentru că am refuzat să mai primim dozele de vaccin pe care, la un moment dat, cineva din Guvern le-a semnat cu un entuziasm demn de o cauză mai bună.
Să privim puțin cifrele, deși ele provoacă amețeli. România a contractat peste 94 de milioane de doze de vaccin. Într-o țară în care statisticile oficiale spuneau clar că avem vreo 11 milioane de persoane eligibile pentru vaccinare, guvernanții au decis, într-un moment de „inspirație” compulsivă, că avem nevoie de 9 doze pentru fiecare om, de la bebeluș la bunic. Nici dacă ne-am fi vaccinat în fiecare lună, timp de un an, n-am fi reușit să epuizăm acest munte de fiole.
Rezultatul? O risipă de proporții biblice. Până acum, vreo 10 milioane de doze au ajuns direct la coșul de gunoi, pur și simplu pentru că au expirat în depozite. Și, ca ironia să fie completă, pe lângă prețul vaccinurilor pierdute, am mai scos din buzunar încă un milion de lei doar ca să le distrugem conform normelor. Adică am plătit ca să le luăm și am mai plătit o dată ca să scăpăm de ele.
În centrul acestei controverse se află deciziile asumate la acea vreme de premierul Florin Cîțu și de miniștrii Sănătății din cabinetul său, Vlad Voiculescu și Ioana Mihăilă. Aceștia sunt oficialii care și-au pus semnătura pe angajamentele de achiziție, justificând atunci volumul uriaș de doze prin nevoia de a asigura o protecție sanitară fără precedent. Astăzi însă, aceleași semnături stau la baza unei dispute juridice care pune o presiune imensă pe bugetul public, ridicând întrebări serioase despre modul în care a fost calculat necesarul real de vaccinuri.
Acum, când procesul cu Pfizer bate la ușă, întrebarea care arde nu este „cine va plăti?”. Știm cu toții răspunsul, deși ne doare: vom plăti noi, contribuabilii. Cele 600 de milioane de euro nu vor ieși din conturile celor ce au semnat cu ochii închiși, ci din spitalele care nu se vor construi, din școlile care vor continua cu toaleta în curte și din autostrăzile care vor rămâne la stadiul de machetă.
Întrebarea cu adevărat dureroasă este dacă va fi cineva tras la răspundere. Într-un sistem juridic care pare adesea antrenat să lase „peștii mari” să scape printre ochiurile plasei, speranța că vom vedea o formă de dreptate este minimă. Ne-am obișnuit cu ideea că în România nimeni nu răspunde pentru deciziile proaste, mai ales când nota de plată este de ordinul sutelor de milioane. Rămânem doar cu gustul amar al unei „cumpărături la impuls” făcute pe banii noștri.
