Fac parte dintre oamenii fericiţi şi norocoşi, pentru că îmi place foarte mult meseria mea. Îmi place şi în zilele cele mai grele, şi în cele anoste, în care pare că nu se întâmplă nimic, şi în cele agitate, când supravieţuim mai mult cu cafea şi adrenalină. Îmi place să fiu jurnalist chiar şi atunci când ne înjură toată lumea - fiindcă, nu-i aşa, dacă au crescut taxele şi noi anunţăm asta, e vina noastră, dacă se betonează şi s-au tăiat copaci, e vina noastră, dacă scriem că se întrerupe circulaţia pentru vreun festival, tot pe noi pică mânia publică. Dar trebuie să recunosc, cel mai mult îmi place atunci când, în urma vreunui demers al nostru, viaţa unui om sau a mai multora se schimbă în bine. Unii ar spune că suntem setoşi de putere, că ne place să ne simţim buricul pământului sau mai ştiu eu ce bazaconie - în peste 25 de ani de carieră, le-am auzit pe toate. De fapt, posibilitatea de a schimba lucrurile în bine este ca o injecţie cu adrenalină, care ne determină să mai turăm motoarele încă o dată şi încă o dată. Evident, nu mereu o situaţie gravă pe care o semnalăm se schimbă în bine. Uneori trebuie să scriem de multe ori până se vede vreun efect. Dar capacitatea de a coagula oamenii buni în sprijinul unei cauze este poate ceea ce ne dorim cel mai mult. De aceea, oricât de greu ne-ar fi, alegem să perseverăm. Poveştile dificile de viaţă, chiar dacă sunt ale unor necunoscuţi, dar mai ales dacă afectează oameni cu care împărţim pâinea uneori greu de înghiţit a jurnalistului de provincie, sunt foarte greu de spus, de scris. Îţi rup din tine. Dacă există oameni care să spună că scriu despre cauze umanitare fără să simtă nimic, fără să pună suflet, să ştiţi că mint. Nu există să nu te afecteze. De câte ori pui pe hârtie durerea veunui seamăn, în speranţa că alţi oameni o vor simţi şi o vor înţelege, alegând să ajute, smulgi din tine ceva.
Vinerea asta, la Galaţi, un om a murit, după ce i-a luat casa foc, fiindcă improvizase un sistem de încălzire. Tot astăzi am aflat pedepsele celor care au torturat-o până la moarte (sau au permis să se întâmple asta) pe o fetiţă de doar nouă ani. Şi tot astăzi, într-un gest de o mare nobleţe sufletească, o familie de cititori ai "Vieţii libere" a donat 16.500 de lei pentru ca Diana, soţia colegului nostru de breaslă, Bogdan Stănescu, despre situaţia căreia a scris recent colega noastră Mariana Constandache, să poată plăti chiria la Cluj pe perioada tratamentului de care are nevoie ca să-şi salveze viaţa. Sunt oameni care nu au cerut nicio recunoaştere, dar am ţinut să le mulţumim, atât dumnealor, cât şi tuturor celor care susţin cauzele umanitare despre care scriem, pentru că, datorită lor, meseria noastră este astăzi cea mai frumoasă din lume. Într-o conjunctură economică dificilă, într-un context general de nesiguranţă referitor la viitor, este o mare bucurie să ştim, cu certitudine, că există la Galaţi astfel de oameni. Mulţumim!
