Un studiu recent al organizației Salvați Copiii România a arătat că sute de educatori s-au plâns de faptul că cei mai mulți prichindei de grădiniță manifestă diverse forme de violență: vor să dețină controlul, să domine jocurile, în timp ce alții își varsă supărarea prin crize de furie sau, mai grav, prin loviri și împingeri.
Soluția - lecția empatizării, un proiect în urma căruia, spun realizatorii proiectului, peste 60.000 de copii au învățat, prin joc, să treacă de la furie, violență și supărare, la prietenie și bunătate. Ce simplu, ce frumos! Iar odată cu ei, părinții, care au văzut cum se poate forma un comportament și cât de susceptibili sunt copii lor la modele. De unde nu știau cum să apuce problema și ce explicații să-i găsească, adulții s-au trezit, deodată, într-o nouă realitate: dialogul se poate purta și altfel decât cu furie. Ce e mai greu de înfăptuit este menținerea rezultatului, pentru că a trata un efect nu înseamnă neapărat a elimina cauza. O cauză care a dospit lent și sub multipli factori, la nivel macro. Ei, adulții care se plâng că rețelele, internetul și ecranele au ”stricat” noua generație, dând vina pe societate, școală și orice altceva ar fi putut interveni să le salveze pruncii de la degradarea morală, trebuie să înțeleagă în primul rând, un lucru. Că ei sunt primele modele. Acei părinți, care fără supărare fie spus, nu au educația necesară în a-și impune lor limite, pentru care libertatea înseamnă să-ți permiți orice, care nu înțeleg și nu știu primi păreri constructive. Acei părinți care vor educație pentru fiii și fiicele lor, inclusiv pe ”rețele”, dar care sunt primii la a da cu proverbialul topor în tastatură, vărsându-și în online, și mai apoi în viața de zi cu zi, frustrările, sub pretext de libertate de opinie.
Se vorbește mult în aceste zile despre cine și cum trebuie să aibă acces la mediul nesfârșit al relaționării online. La conținutul de multe ori violent, nefiltrat, viciat și cu impact poate ireversibil asupra formării noilor generații. Care nu au unde să vadă diferența, oricât s-ar strădui școala, grădinița, organizațiile sau oricine ar avea vreo inițiativă de educare. Și asta pentru că primul model, primul prieten, alături, acasă, și poate în online, e tocmai părintele care este, poate, un frenetic generator de conținut vicios.
Părintele care, furat de libertatea, protecția și spațiul infinit al internetului, nu-și mai poate pune limite nici dincolo de ”tastatură”. Părintele din a cărui gură aude, poate, prea des, formule de genul ”i-am spus”, ”i-am făcut”, ”i-am dres”, ”l-am pus la punct”. Părintele de la care învață că prin ”report” și ”block” poți pune punct unei relații sau unui conflict, în detrimentul înțelegerii, dialogului și empatiei.
O ”grădiniță” a prieteniei ar trebui, poate, să funcționeze și pentru adulți. Sau măcar pentru aceia care au pretenția să fie părinții unor generații de la care societatea să poată pretinde cerințe rezonabile, nu puse într-un context abstract, precum liniile într-o pictură de Picasso.
