Galațiul se află pe locul 7 la capitolul adulter, conform unui top național al orașelor mari în care căsniciile se termină din cauza infidelității. Un loc 7 „cu bun simț”, am putea spune, o poziție de mijloc care arată că orașul nostru nu duce lipsă de pasiuni interzise, dar păstrează și o doză de discreție moldovenească.
Se spune că o femeie trebuie să fie gospodină în casă, doamnă în societate și amantă în pat. Se pare că, la Galați, definiția s-a extins: amanta trebuie să aibă și un birou călduț la stat.
Să nu ne prefacem că infidelitatea s-a inventat odată cu internetul. Orașul are tradiție. În 1852, când Alexandru Ioan Cuza era numit pârcălab la Galați, viața lui conjugală începea deja să scârțâie discret. Soția sa, Elena Rosetti-Solescu, viitoarea „primă doamnă” a României, nu avea viață ușoară lângă un domnitor ironic, carismatic și permanent în grațiile femeilor. A apărut în scenă Maria Obrenovici - mai tânără, ambițioasă, seducătoare. Iar istoria nu o numește „amantă de provincie”, ci personaj cu rol-cheie într-o epocă de mari transformări.
Iar dacă istoria ne-a oferit exemple cu parfum aristocratic, prezentul vine cu un realism administrativ care te lasă mască. Primarul Ionuț Pucheanu a sintetizat recent, cu un pragmatism uluitor, această dezbatere: „Și amantele sunt tot cetățeni români… Au dreptul să muncească undeva.”
Este aproape amuzant să vezi cum „dreptul la muncă” al cetățeanului român se aplică cu prioritate celor care au norocul să primească un buchet de trandafiri de la cine trebuie. Practic, ni se sugerează că revolta ar fi justificată doar dacă domnișoara ar sta acasă, încasând salariul de pe canapea. Dar dacă ea onorează instituția cu prezența și semnează condica, totul capătă un „parfum” de legalitate.
Galațiul a devenit, astfel, orașul unde CV-ul se depune direct în cutia cu scrisori de dragoste, iar instituția publică se transformă într-o mare familie fericită, în care toți suntem egali, dar unii sunt mai „cetățeni români” decât alții. Poate că locul 7 nu spune neapărat ceva despre moralitate, ci despre un lucru mult mai simplu: că Galațiul este, statistic, la fel de uman ca restul țării. Cu dorințe, cu slăbiciuni și cu povești care nu intră niciodată în discursurile oficiale de la tribună.
Ne place să credem că orașul nostru e „așezat”, cu valori solide. Și probabil că este. Dar între valorile declarate și realitățile private există mereu o marjă de manevră - cam cât un loc 7 într-un clasament național.
În fond, Dunărea curge liniștită. Restul - e doar natură umană.
