Am lipsit câteva zile din oraș, iar la întoarcere am descoperit, cu stupoare, că nu mai aveam stația de autobuz la locul ei. Potrivit obiceiurilor haotice devenite lege în ultima perioadă, aceasta (este vorba despre staţia pe sensul spre Centru de la fostul Atlantic, din Ţiglina III/IV) se mutase cu 100 de metri mai sus, înainte de intersecţia cu strada Oltului. Din fericire pentru mine, citesc ziarul, aşa că ştiam, vineri dimineaţă, unde anume trebuie să mă duc. Nu la fel de norocoşi erau ceilalţi cel puţin zece gălăţeni care aşteptau în vechea staţie şi care, neprinzând, evident, troleibuzul (fiindcă nu poţi traversa Oltului în goană, e prea mult trafic) au avut de aşteptat alte 15-20 de minute până la următorul autobuz. Pe lângă imbecilitatea de a duce o staţie dintr-un loc unde, de bine, de rău, mai existau două, trei copertine unde să te poţi adăposti de ploaie, într-unul aflat sub cerul liber, fără nicio protecţie, un alt aspect mă nelămureşte. Peste tot în lumea asta, este respectat principiul conectivităţii: adică traseele să se suprapună măcar într-un punct, astfel încât oamenii să poată să schimbe autobuzele şi să ajungă acolo unde au nevoie mai uşor, mai repede, mai confortabil. Ei bine, staţia mutată era singura unde traseele 28 şi 9, respectiv 104 se suprapuneau. În ceea ce priveşte 9 şi 104, ea doar s-a mutat, dar pentru 28 a fost desfiinţată, pur şi simplu. Fără alternativă. Nu ştiu cum vi se pare dumneavoastră, dar eu am un singur nume pentru asta: prostie. Mai ales că motivul invocat, cel cu siguranţa circulaţiei, nu stă în picioare: de fiecare dată când un şofer de autobuz vedea că mai vine un al doilea, avea grijă să tragă în partea din faţă a staţiei, astfel încât să-i lase loc şi celuilalt. Şi era loc absolut suficient pentru două autobuze mari, fără să se obtureze intersecţia. Nu este, desigur, singurul caz de stupizenie. În staţia de la Păpădie, de exemplu, mutată şi ea mai spre Ţiglina I, atunci când vin mai multe autobuze în staţie ajungi să fii nevoie să te strecori între autobuz şi gard ca să te urci. Ce să mai spunem de o mamă cu copilul în cărucior, de cineva în scaun cu rotile sau pur şi simplu o persoană mai corpolentă. Este vorba, în toate aceste cazuri, de o reală lipsă de respect pentru principalul beneficiar al transportului public: cetăţeanul. Că doar nu pentru el se fac toate astea...
Joaca de-a stațiile de autobuz Scris de Anca Spânu
