Ce facem și nu știm: trăirea vicarială

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Ne uităm la filme, citim cărți, ascultăm povești ori legende, ne bucurăm de ritmurile muzicii, dansăm, urlăm la meciuri... De ce? Nu ne ajunge viața noastră?

Ei bine, nu. Viața a 99,9% dintre oameni este alcătuită din evenimente care se petrec într-o succesiune de fapte mărunte, repetabile, monotone, plictisitoare. Această rutină cotidiană ne închide într-o lume incoloră, inodoră și insipidă, în care fericirea apare rar, durează puțin și se pierde rapid în griul traiului zilnic.

Tatăl meu a trecut printr-un scurt moment de moarte clinică. Sufletul lui a ieșit din corp, din cameră, s-a înălțat deasupra plopilor-lumânare, s-a rotit peste blocuri, a luat-o către Combinatul său. Când inima i-a pornit din nou, sufletul s-a întors în corp, iar tata a înviat. Mi-a povestit că a trăit o pace adâncă, o înțelegere a tuturor ce sunt, o bucurie calmă fără margini. Că, pentru secunde, sufletul său s-a întors „acasă”. Că moartea și nefericirea nu există decât aici, pe Pământ.

Adânc în sinele omului stă conștiența faptului că a fost creat să fie fericit, să trăiască veșnic în frumusețea Eden-ului primordial, deasupra grijilor, necazurilor, morții.

Acum fac o divagație pentru titlu, pentru a înțelege mai bine noțiunea. A fost o vreme, în anii `90, când Casian Crăciun al Dunării de Jos a deținut funcția de episcop vicar. Adică de locțiitor, înlocuitor de episcop. Plecând de la acest cuvânt venit din ierarhia bisericească, sensul expresiei „trăire vicarială” înseamnă a trăi emoțional punându-te în locul altcuiva. Cu alte cuvinte, viața noastră se întâmplă prin personajele care ne trec pe dinaintea ochilor.

Stăm cu o bere în mână la partidele de tenis ale Simonei Halep; habar n-avem să mânuim racheta, dar de-acolo, din canapea, suntem în arenă și ne simțim zeii sportului alb. Un bărbat taie legumele pentru ciorbă și cântă din toți bojocii, odată cu solistul de la televizor; e afon și răgușit, însă fericit pentru că se află acolo, pe scenă, minunat precum solistul cu care face duo. O femeie se uită la Scarlet O’Hara în filmul „Pe aripile vântului”; la final plânge plină de speranță împreună cu eroina, care spune „E și mâine o zi”.

Pe durata meciului, a duetului improvizat, a filmului, trăim împreună cu eroii noștri; de fapt, le împrumutăm sentimentele, le ținem locul, trăim vicarial. TRĂIM, înainte să ne întoarcem la griul vieții noastre obișnuite.

Citit 3243 ori Ultima modificare Luni, 22 August 2022 19:47

Mai multe din această categorie:

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.