Ce să scriu cireşelor amare
din livada fără pasul ei?
ce să scriu când poamele-i duc dorul
şi se suie în salcâmi şi-n tei...
şi o strigă, însă ea n-aude,
că-i plecată-n jos, de mult, de-atunci,
când cireşul era mic şi singur
şi făcea privighetori şi cuci...
şi o aştepta să se întoarcă,
dacă nu degrabă, mai târziu,
când se coc cireşele amare...
să-mi şoptească ce şi cum să scriu?
E târziu... nu crede că mai vine
să citească ce i-am scris aşa:
fără păsări, muguri, flori şi frunze,
fără să-l mai cate cineva...!
Nici o vorbă nu-şi mai poate spune,
s-o trimită după ea, pe vânt,
nu mai face umbră, nu mai ştie
nici măcar să zică: nu mai sânt,
stau bătrân la gardul de nuiele...!
Într-o zi, cireşul ei amar
a căzut sub trăsnetul securii...
cestui timp strâmb, tâmp şi ordinar!
