Au trecut mulţi ani de când am călcat sfioasă, pentru prima dată, peste pragul şcolii, tremurând de emoție la gândul că voi pătrunde într-un tărâm magic, necunoscut mie până atunci. Primul zâmbet răsărit a apărut odată cu un suflet cald şi cu o voce blândă. Era persoana care urma să-mi fie călăuză în drumul spre cunoaştere, era doamna învăţătoare.
Astăzi, după doisprezece ani, mă văd în pragul absolvirii profilului pedagogic, specializarea învăţător-educatoare şi transformându-mă uşor într-un viitor sculptor, creator de artă, care va contribui la modelarea unor personalităţi din generaţia viitoare, dându-le însufleţire şi luminându-i, atât din punct de vedere intelectual, cât şi spiritual.
Pentru prima oară în istoria învăţământului, clasa I fără Abecedar
Dar oare mai există dascăli motivaţi, care, în ciuda neajunsurilor din sistem se ambiţionează să îşi facă meseria cu plăcere, dăruire şi har, fiind capabili să ignore ideea că şi-au ales o profesie neapreciată îndeajuns? Poate fi privită doar ca o pasiune?
În mine se duce o luptă aprigă. O parte a sufletului meu îşi doreşte cu ardoare ca, din toamnă, să poată ajunge la catedră, în faţa unei clase de elevi, prezentându-le cartea de căpătâi a milioanelor de generaţii de la Creangă şi până în prezent: Abecedarul. În acelaşi timp, mă înspăimântă gândul că nu voi avea ce să le prezint. Cum aş putea eu să le explic unor copii preocupaţi de activităţi ludice ori părinţilor că mai marii ţării nu le-au oferit manuale?
De ce la alţii se poate?
Interesant este faptul că în alte state, precum Japonia, educaţia stă la baza societăţii, aceştia manifestând pentru educaţie un mare respect. Singurii cetăţeni care nu erau obligaţi să se închine în faţa împăratului erau dascălii, pentru că fără dascăli nu pot exista împăraţi.
Sunt o mulţime de hibe cu care sistemul educaţional românesc se confruntă. Cadrul didactic trebuie să aibă abilitatea de a-şi motiva elevii sau preşcolarii. Dar oare vor putea, din moment ce la rândul lor nu sunt motivaţi aşa cum s-ar cuveni?
Acestea sunt o parte din întrebările ce îngrijorează viitorii dascăli formaţi de CNCN, însă la baza deciziei de a alege sau nu acest mod de viaţă (şi îl numesc aşa, pentru că reprezintă mai mult decât o meserie) stă motivaţia şi dorinţa lăuntrică a fiecăruia dintre noi.
Practica pedagogică ne-a oferit ocazia de a trăi momente de satisfacţie, atunci când vedeam pe obrajii preşcolarilor şiraguri de lacrimi de fericire pentru că Făt-Frumos l-a biruit pe Zmeu, sau când cu mâna lor tremurândă au conturat prima literă.
Educatorul este ca un grădinar iscusit care continuă plimbarea copiilor prin grădina de cuvinte, oferindu-le coloritul şi mireasma florilor, urmând ca la sfârşitul drumului să-i atingă cu o baghetă magică şi să-i transforme în oameni capabili să-şi scrie propria poveste.
Versurile lui Adrian Păunescu vin ca un balsam pe rană, acum când în pragul începutului de carieră avem atâtea întrebări care rămân, deocamdată, fără răspuns: "Că dintre toate câte sunt pe lume/ Cei mai frumoşi rămân învăţătorii.”
