Există un moment, în fiecare criză politică serioasă, în care votul cetățenilor începe să fie tratat ca o sugestie. A fost exprimat, a produs un rezultat, a dat unui partid un anumit sens politic, iar apoi intră în scenă oamenii sistemului, cu mapa sub braț și cu aerul că au venit să repare ce a stricat electoratul.
De aici începe partea interesantă. Mandatul devine negociabil, direcția politică intră în categoria „flexibilități necesare”, iar reprezentarea este tradusă în limbajul stabilității, al responsabilității și al soluțiilor de avarie. Țara trebuie liniștită, piețele trebuie calmate, instituțiile trebuie protejate, partenerii externi trebuie convinși. Toate preocupări respectabile, firește. Doar că, printre ele, se strecoară uneori o operațiune mai puțin elegantă: schimbarea sensului politic cu care a fost investit un partid.
Aceasta este guvernarea prin frică în varianta ei modernă. Vine cu proceduri, ridică miza, sugerează consecințe și îmbracă presiunea în hainele responsabilității. Competiția rămâne pe afiș, dar terenul se înclină. Alegerea rămâne în discurs, dar opțiunile se îngustează. Iar când lucrurile sunt bine împachetate, operațiunea pare chiar o soluție de bun-simț.
Un partid politic are electorat, istorie, promisiune și direcție. Când această direcție este modificată prin presiuni laterale, prin negocieri de culise, prin activarea unor instituții, prin izolarea unor lideri și cooptarea altora, problema depășește aritmetica parlamentară. Intrăm în zona aceea cenușie în care democrația rămâne formal în picioare, iar sensul votului este ajustat din mers, ca un costum dus la retuș.
Aici lucrează foarte bine măsurile asimetrice. Adversarul este înconjurat, terenul de joc este mutat, sprijinul său este subțiat, baza îi este fragmentată, oamenii îi sunt recrutați, agenda îi este schimbată, iar la final i se oferă, cu un zâmbet responsabil, soluția acceptabilă pentru sistem.
Partidul rămâne același la vedere, sigla rămâne pe frontispiciu, comunicatele curg mai departe, dar direcția politică a fost răsucită suficient cât să deranjeze mai puțin.
Mecanismul este simplu și eficient
Se creează sentimentul că alternativa a dispărut. Opoziția este prezentată drept iresponsabilitate. Respectarea mandatului politic devine blocaj. Întrebările devin semne de imaturitate. Refuzul alinierii devine motiv de izolare. Iar cei care rămân încăpățânați în logica votului primit sunt trecuți pe lista celor care trebuie convinși, epuizați sau scoși elegant din joc.
Spectacolul devine opțional. Presiunea bine dozată ajunge. Un telefon la timp, o promisiune discretă, o funcție posibilă, o procedură accelerată, o instituție activată exact când trebuie, o interpretare juridică potrivită momentului, o campanie de presă bine sincronizată. Democrația se îndoaie uneori în ședințe, în negocieri, în comunicate și în explicații livrate cu față serioasă.
Aici apare reflexul cu adevărat periculos al celor aflați la cârma autorităților sau în zona de influență a instituțiilor. Ajung să creadă că ei știu mai bine ce trebuie să rezulte din vot. Se conving că stabilitatea justifică ajustarea, că responsabilitatea permite presiunea și că adversarii incomozi pot fi eliminați cu bisturiul, cu radiera, cu procedura sau cu telefonul. Se simt utili exact în clipa în care rescriu regulile, iar asemenea oameni sunt cei mai greu de oprit.
De aceea, nimeni nu merită sanctificat. Liderul sever, reformatorul rece, președintele cu plan, premierul de avarie, partidul autoproclamat drept ultimă redută a responsabilității, toți trebuie priviți cu aceeași prudență. Politica românească are o pasiune veche pentru Mesia administrativi. Îi pune pe soclu, îi laudă pentru eficiență, le trece cu vederea excesele, apoi se miră când aceștia încep să trateze instituțiile ca pe un atelier personal. Bolojan, de exemplu, poate fi pentru mulți un reper de disciplină administrativă. Această calitate îl face relevant, dar nu infailibil. Dacă, într-o situație sau alta, disciplina de partid ar ajunge instrument de intimidare, iar votul diferit ar fi tratat ca delict moral, direcția ar deveni greșită. Cazul punctual contează însă mai puțin decât reflexul general. Problema mare rămâne obișnuința sistemului de a rezolva competiția prin presiune.
A fi liberal în spirit înseamnă să ai o neîncredere sănătoasă față de putere, mai ales când puterea este exercitată de oamenii propriei tabere. Înseamnă să respingi capturarea unui partid chiar și atunci când rezultatul pare convenabil. Înseamnă să vezi diferența dintre stabilitate și anularea competiției. Înseamnă să recunoști pericolul instituțiilor transformate în pârghii pentru corectarea unei direcții politice incomode.
Criza politică poate deveni foarte ușor pretext pentru remodelarea voinței politice. O majoritate parlamentară obținută prin presiuni laterale poate fi legală, dar legalitatea cere mereu compania legitimității. Un guvern asamblat inteligent poate trece de vot, dar întrebarea esențială rămâne: pe ce sens politic se sprijină? Pe mandatul primit de partide sau pe o inginerie de moment construită în beneficiul establishmentului?
Aici este miza reală
Dincolo de numele premierului, dincolo de intrarea sau ieșirea unui partid de la guvernare, stă întrebarea dacă acceptăm ca sensul politic al unui partid să fie răsucit de un sistem care își apără confortul. Când apare un competitor real, sistemul îl înconjoară, îl fragmentează, îi confiscă limbajul, îi atrage oamenii și îl împinge, pas cu pas, spre o variantă acceptabilă pentru ordinea existentă.
Apoi ni se explică senin că așa funcționează politica. De fapt, așa funcționează puterea când începe să se teamă de competiție.
Instituțiile statului au misiunea de a apăra regulile jocului. Puterile statului trebuie să se limiteze reciproc. Partidele trebuie să poarte mandatul politic primit, cu toate riscurile și costurile lui. Când aceste lucruri se amestecă, rezultatul poate părea stabil pe termen scurt, dar costul se vede mai târziu: oameni tot mai cinici, partide tot mai goale, instituții tot mai obediente și alegeri tot mai puțin relevante.
Guvernarea prin frică începe când oamenii înțeleg că tăcerea este mai sigură. Când politicienii simt că trebuie să abandoneze mandatul primit pentru a rămâne acceptabili. Când competitorii sunt împinși spre margine prin metode indirecte. Când instituțiile își pierd rolul de arbitru și intră discret în teren.
România are nevoie de instituții solide, reguli stabile, partide care își respectă identitatea și lideri care acceptă competiția ca pe o condiție firească a democrației. Stabilitatea contează, desigur, dar stabilitatea obținută prin frică, presiune și rearanjări de culise este doar o amânare elegantă a următoarei crize.
La final, ca de obicei, vor apărea în prime-time oamenii serioși, cu ton grav și fraze rotunde, întrebându-se cum s-a ajuns aici. Răspunsul este mai simplu decât pare: prin pași mici, prin complicități politicoase, prin instituții mutate discret din rolul de arbitru în cel de jucător și prin lideri convinși că scopul lor cântărește mai greu decât mandatul primit de ceilalți.
