Gălăţeanca născută odată cu ţara
Foto: "Munca fără chibzuială este zadarnică" reprezintă crezul de viaţă al Mariei Cloşcă.

Gălăţeanca născută odată cu ţara
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
  • Maria Cloşcă trăieşte la Şendreni şi a văzut lumina zilei în ajunul primului Crăciun al României mari * Contemporană cu monarhia, comunismul şi democraţia post-decembristă, femeia are, la aproape 94 de ani, un singur crez: salvarea ţării stă în pământ

Într-o cameră a unei case bătrâneşti, dar bine îngrijită, din centrul comunei Şendreni, l-am găsit pe singurul om din localitate a cărui vârstă coincide cu cea a ţării. Maria Cloşcă stă pe un scaun, lângă fereastră, şi împleteşte la un ciorap de lână. În trosnetul molcom al lemnelor din soba cu plită care încălzeşte camera decorată cu covoare şi goblenuri, bătrâna mânuieşte cu dexteritate perechea de andrele. Fără ochelari. „Nu mai văd ca în tinereţe şi nici nu mai aud ca pe vremuri, dar slavă Domnului, ghicesc ochii, la cât am lucrat la viaţa mea. Tot ce e aici e făcut de mine, cu mâna. Bine că am mintea întreagă, când n-oi mai judeca, atunci să mă ia Dumnezeu”, ne întâmpină Maria Cloşcă în universul în care îşi aşteaptă cea de-a 94-a aniversare. Se va întâmpla pe 24 decembrie, în ajunul Crăciunului, atunci când nonagenara îşi va serba ziua de naştere. A văzut lumina zilei la trei săptămâni după marea Unire de la 1 Decembrie 1918, în comuna Cioara Doiceşti (actuală Bărăganu), în judeţul Brăila, într-o familie de oameni muncitori, cu cinci copii, pentru care lucrul pământului a fost crezul de căpătâi.

Copilul care a înfruntat viaţa cu sapa în mână

"La opt ani eu mergeam la muncă, la prăşit, iar la 12 ani am trecut la coasă. Am muncit de mică pământul, pentru că din agricultură trăiam, industria nu era aşa dezvoltată”, ne spune Maria Cloşcă privindu-ne fix, cu ochii de un albastru aproape ireal. În timp ce îşi frământă mâinile muncite, ne explică cum a reuşit să supravieţuiască şi războiului, şi colectivizării. Înţelegem că nu a fost uşor pentru cea care la momentul izbucnirii conflagraţiei avea puţin peste 20 de ani şi care era orfană de mamă de la vârsta de şase ani. „Mama s-a îmbolnăvit de plămâni şi a murit când eram în clasa I. Învăţătoarea a vrut ca după ce am terminat patru clase să merg mai departe, dar tata nu m-a lăsat, că avea nevoie de mine la munca câmpului. Aveam mult pământ şi animale. Aşa că am lucrat”. Cel de-a doilea război mondial urmat de colectivizare a însemnat, pentru Maria Cloşcă şi familia sa, începutul sfârşitului unei perioade în care au simţit că munca grea nu era zadarnică. Oamenii chibzuiţi, care n-au risipit roadele lucrului, au văzut cum roadele muncii lor plecau la colectiv sub forma de dijme tot mai mari către stat, dar nu şi-au abandonat niciodată crezul. „Pe vremea regelui a fost mai bine. Aveam vie, păsări, animale. Nu cumpăram decât zahăr şi orez, şi astea rar, în rest tot ce aveam nevoie, produceam. Aveam şi noi mâncare din belşug, şi animalele. Colectivizarea a fost rea, pentru noi, ţăranii, dar ne-am descurcat. Bărbatul meu lucra la colectiv, iar eu, pe lângă casă”, ne dezvăluie bătrâna secretul supravieţuirii în anii cenuşii ai comunismului.

Sacrificiu în pragul bătrâneţii 

În 1976, Maria Cloşcă şi soţul ei au părăsit comuna natală şi au venit la Şendreni, în Galaţi. Perspectiva oferită de industria în cadrul căruia bărbatul ar fi putut câştiga ceva ani la vechime pentru a-şi asigura bătrâneţile cu o pensie mai de Doamne-ajută. N-a avut însă zile ca să se bucure de muncă, pentru că a murit patru ani mai târziu. „Intrase la SMT, om de serviciu, şi l-a pus la stropit pomii primăvara. Soluţia cu care a stropit pomii, care i-a căzut pe buze, şi i s-a dus în sânge şi a făcut cancer şi după un an a murit”, rememorează Maria Cloşcă. Alături de fiul ei, Dinu, care are acum 64 de ani, Maria Cloşcă trăieşte de atunci în Şendreni. Nu i-a plăcut să umble prin sat şi nici prin alte părţi, mai ales că a venit în zonă când avea aproape 60 de ani. Ne dă însă la fix diagnosticul pe care, din experienţa de viaţă, l-a sintetizat pentru vindecarea societăţii contemporane. Nu are nevoie să afle detalii din gura politicienilor de la televizor sau să umble pe uliţă ca să-i vadă pe tinerii dezorientaţi de lipsa unei perspective sigure pentru ziua de mâine. „Acum lumea se vaită că nu are unde munci. Preşedintele îi trimite pe tineri în străinătate, dar pământurile de aici, cine le mai lucrează? Tinerii fac şcoală, dar nu au unde să muncească. De asta nici nu se mai căsătoresc, nu fac copii. Pe la televizor vorbesc multe, dar până la urmă lumea face foamea pentru că nu produce nimic”, ne spune cu fermitate bătrâna. Şi încă ceva. Nu ştie dacă va merge la vot, dar dacă o va face, nu va fi pentru ea, ci pentru tineri. Şi pentru ţara pe care astăzi o sărbătoreşte în avanpremiera propriei aniversări. „Aş vota ca să-i aducem înapoi pe cei de afară, că stă pământul pârloagă, iar tinerii nu au ce munci. Numai de asta a fost bună colectivizarea: pământul era lucrat, iar lumea avea de muncă. Acum se duc tinerii şi fură fier de pe halda combinatului ca să aibă ce mânca”, conchide Maria Cloşcă, înainte de a-şi lua din nou andrelele în primire. Îi dă zor să îşi termine cât mai repede ciorapii groşi, de lână. În cei sintetici, confecţionaţi după ultimele tehnologii şi cumpăraţi de la magazin, îi îngheaţă picioarele.

Citit 2331 ori Ultima modificare Sâmbătă, 01 Decembrie 2012 00:02

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.