Se împlinesc anul acesta 100 de ani de când guvernul Junilor Turci a comis primul genocid al secolului al XX-lea, decimând comunitatea armeană care părea a fi bine integrată Imperiului otoman. Descendenții supraviețuitorilor, care de atunci trăiesc în diaspora, au păstrat vie memoria acestei tragedii ce a făcut cel puțin 1,3 milioane de victime, notează site-ul historia.ro.
În iulie 1908, venirea la putere a Comitetului Unității și Progresului - CUP (numele oficial al mișcării Junilor Turci) a trezit numeroase speranțe în rândul grupurilor persecutate sub vechiul regim al sultanatului otoman. Noul regim al Junilor Turci, apreciat în Europa pentru dorința de reformă și modernizare, favoriza căutarea unui nou model de stat pentru Imperiul otoman: statul-națiune. Însă această aspirație conținea și ideea, latentă, a excluderii grupurilor non-turce, în special grecii și armenii. În plus, pierderile teritoriale succesive pe care Imperiul otoman le-a înregistrat de la venirea regimului la putere, mai ales umilitoarea înfrângere în războaiele balcanice, când au fost pierdute aproape toate teritoriile europene, au modificat echilibrul din sânul Comitetului central al CUP. În 1913, cei care au venit la putere erau cei mai radicali dintre membrii partidului.
Pe 1 august 1914, a început Primul Război Mondial, care a durat patru ani. Imperiul Otoman, condus de Junii Turci, a intrat oficial în război pe 29 octombrie 1914. Trei factori-cheie au contribuit la producerea genocidului armean și anume: declinul Imperiului Otoman, poziția vulnerabilă a armenilor din Imperiu și izbucnirea Primului Război Mondial.
Genocidul nu a fost nici întâmplător, nici neașteptat. Acesta a rezultat, în mod logic, după decenii, chiar sute de ani, pe parcursul cărora sultanii, apoi Junii turci au dus o politică de cruzime naționalistă și de exterminare în privința tuturor popoarelor străine, inclusiv a armenilor. Acest fapt s-a datorat unei politici de stat oficiale. Genocidul armean s-a înscris perfect în cadrul panturcismului, care viza crearea unui stat turc "pur" și apărarea integrității teritoriale a Imperiului Otoman. Cauzele genocidului armean trebuie identificate în principiile "teoretice" și în politica construită în jurul lor.
Prima fază a genocidului armean a fost încorporarea a aproximativ 60.000 de bărbați armeni în armata otomană, care ulterior au fost dezarmați și uciși. De-a lungul timpului, armenii au contribuit semnificativ la dezvoltarea multor orașe, printre care și Constantinopol (actualul Istanbul).
A doua fază a genocidului a fost reprezentată de arestarea a aproximativ 700 de intelectuali și reprezentanți ai elitei politice de origine armeană din Constantinopol, majoritatea fiind omorâți. Apoi, populația armeană constituită în mare parte din femei, copii și bătrâni de pe teritoriul Imperiului Otoman a fost deportată în deșertul Deyr ez-Zor, unde cea mai mare parte a fost ucisă. Pentru a realiza genocidul, turcii au creat centre de deportare și masacrare și lagăre de concentrare și anihilare a deportaților. La uciderea armenilor au participat atât soldați turci, cât și ofițeri de poliție și bandiți kurzi. În urma deportărilor, pe teritoriul din estul Turciei de astăzi au mai rămas doar armenii care au trecut la religia musulmană.
Ultima fază a genocidului armean a fost reprezentată de negarea Guvernului turc până în momentul actual a deportărilor masive și a crimelor săvârșite de către turci și kurzi. Turcia luptă şi acum împotriva recunoașterii genocidului armean, prin intermediul denaturării istoriei, a propagandei și a activităților de lobby.
Genocidul armean a devenit un precedent pentru crimele de acest gen care au urmat. Printre acestea se numără: holocaustul evreilor şi genocidele din Rwanda, Cambodgia sau Bosnia.
