Fără Biserica Creştină medievală, Sigmund Freud ar fi ratat o mare cantitate de material de lucru. Multe dintre ideile despre sexualitate sunt de raportat la această epocă, la restricţiile şi opţiunile fie confuze, fie exacerbate ale Bisericii. Nu exista niciun aspect al vieţii sexuale care să nu fie abordat de instituţia religioasă, care putea să impună condamnarea la moarte pentru adulter, dar la fel de bine să coordoneze prostituţia, considerată un rău necesar.
În ciuda opoziţiei generale faţă de partea fizică a relaţiilor, Biserica se pare că era foarte interesată de subiect. Câteodată, întâlnim descrieri ale actului sexual atât de detaliate încât lasă impresia că au fost scrise nu fără urmă de entuziasm. Se pune astfel întrebarea dacă teologii timpurii, angajându-se în polemici interminabile despre sex, nu erau cumva încercaţi de frustrările provocate de un trup ale cărui nevoi fiziologice erau negate cu încăpăţânare, scrie historia.ro.
Sexul ca plăcere, în afara moralei creştine
Biserica interzicea exprimarea deschisă a dorinţei sexuale, dar conceptul medieval de iubire curtenească sugerează că admiraţia şi adoraţia puteau fiinţa cumva între dorinţa erotică şi ataşamentul spiritual. Unii scriitori o defineau drept o adoraţie contradictorie, reunind imoralitatea cu moralitatea, pasiunea cu disciplina, umilinţa cu extazul, umanul cu transcendentul. Iubirea curtenească are ca motiv recurent cavalerul care se îndrăgosteşte de o domniţă măritată, idealul femeii intangibile. Acesta o admiră de la depărtare şi este capabil de orice sacrificiu, în numele iubirii pure. Trubadurii foloseau din plin tema iubirii în cântecele lor, care era un fel de sublimare a sexualităţii.Pentru oricine lua în serios morala creştină, sexul strict ca plăcere iese din discuţie. Celibatul este modelul ideal de comportament, iar sexul reprezintă doar o parte a căsătoriei. Sexul înainte de sau în afara căsătoriei era un joc periculos, care nu arareori rezulta în pronunţarea sentinţei capitale.
Dar nu doar Biserica era cea care dezaproba copulaţia şi adulterul, ci şi nobilii, care trebuiau să se asigure că urmaşii au sângele lor. Un exemplu de iubire curtenească degenerată este acela al regelui Filip al IV-lea cel Frumos, care, aflând că cele trei fiice ale sale aveau relaţii cu unii dintre cavalerii săi, a ordonat ca ei să fie evisceraţi în public şi ele trimise la mănăstire. Ceva mai libertină era viaţa în mediul rural, unde relaţiile fizice ţineau de rutină. Adesea, preoţii îi forţau pe ”păcătoşi” să se căsătorească şi totul era dat uitării.
Reglementările sexuale ale Bisericii
Astfel, Biserica avea grijă să impună reguli şi în viaţa sexuală. Orice altceva în afara poziţiei misionarului era considerat nenatural şi, deci, un păcat. Preoţii nu favorizau alte poziţii pentru că, în opinia lor, subminau rolul dominant al bărbatului în societate. Iar sexul oral sau anal ieşeau din discuţie, pe motiv că nu aveau de-a face cu procreaţia, ci cu plăcerea, negată de puriştii care vedeau în actul sexual doar aspectul practic al procreării.
Pedepsele pentru poziţiile „deviante“ puteau fi foarte severe: trei ani de penitenţă pentru femeia deasupra sau sex oral. Aceasta era poziţia oficială a Bisericii, dar unii teologi mai progresişti încep să se îndoiască de reglementări. Albertus Magnus permite, de pildă, folosirea a cinci poziţii, dar tot insistă pe naturaleţea poziţiei misionarului.
Opinia Bisericii despre homosexualitate este exprimată foarte clar de către teologul Petru Damian, în „Cartea Gomorei“. Sodomia era văzută ca un act împotriva naturii, la fel ca masturbarea sau sexul anal. Toma de Aquino a extins definiţia sodomiei la toate actele care nu implicau penetrarea vaginală. Totuşi, Biserica nu începe persecuţia împotriva „păcătoşilor“ mai devreme de secolele 12-13. Sodomia se pedepsea cu moartea, adică ardere pe rug, spânzurare sau suspendare în cuşca de fier, în cazul preoţilor. Avem, totuşi, dovezi în legătură cu homosexualitatea unor personaje celebre, cum ar fi Richard Inimă-de-Leu, care şi-ar fi cunoscut soţia, pe Berenegaria, în timpul unei relaţii cu fratele său, viitorul Rege Sancho al VII-lea al Navarrei. În epocă mai circulau zvonuri şi în legătură cu relaţia dintre el şi Filip al II-lea al Franţei. (Va urma)
