Scriitorul Alexandru Vlahuță s-a născut pe 5 septembrie 1858, în comuna Pleșești (care în prezent îi poartă numele), din județul Vaslui.
A urmat liceul la Bârlad, luându-și bacalaureatul la București, unde s-a înscris apoi la Facultatea de Drept, pe care însă nu a terminat-o. În 1879, s-a stabilit la Târgoviște, unde a fost profesor de latină și română la gimnaziul din localitate. În 1884, s-a stabilit la București, a intrat în ziaristică și l-a cunoscut pe Eminescu, moment decisiv pentru evoluția sa.
A debutat editorial cu volumul "Nuvele", în 1886, urmat un an mai târziu de volumul "Poezii". A desfășurat activitate publicistică în presa vremii: "Convorbiri literare", "Epoca", "Timpul", "Adevărul", "Flacăra" ș.a. În 1901, împreună cu George Coșbuc, a fondat publicația "Sămănătorul", iar în 1909 a scos revista pedagogică "Lumina". În aceste publicații, Vlahuță a publicat pamflete: "Auri sacra femes", "Profiluri" ș.a., dar și poezia "1907". Pentru volumul "Poezii. 1880-1915" a primit marele premiu al Academiei Române în anul 1919. Dintre scrierile sale mai menționăm: "Dan" - roman cu mare succes în epocă, "Poezii vechi și nouă", "Icoane șterse" - poezii, "În vâltoare" - nuvele, "Iubire" - poezii, "Clipe de liniște" - nuvele, monografia "Pictorul N.I. Grigorescu" şi cunoscuta proză de călătorie "România pitorească" - un "atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară".
A decedat pe 19 noiembrie 1919, la București.
În 1948 a devenit membru de onoare post-mortem al Academiei Române.
