Scriitorul Ion Agârbiceanu s-a născut pe 12 septembrie 1882, în comuna Cenade, judeţul Alba. Şi-a făcut studiile secundare la Blaj şi pe cele universitare la Budapesta, unde în 1904 a absolvit Facultatea de Teologie, iar în acelaşi an s-a înscris la Facultatea de Litere, pe care a urmat-o numai până în 1905. În 1906, a fost hirotonisit preot în satul Bucium-Şaşa din Munţii Apuseni, unde a slujit până în 1910, apoi a fost paroh, până în 1916, la Orlat, lângă Sibiu.
A debutat, în 1900, în ziarul "Unirea" din Blaj, cu schiţa "În postul Paştelui". Adevărata iniţiere în literatură şi-a făcut-o prin colaborarea la "Luceafărul", în 1902. A mai colaborat la "Familia", "Ramuri", "Tribuna literară", "Viaţa românească" ş.a. A devenit membru activ al ASTREI [Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Culturii Poporului Român] din Sibiu şi s-a numărat printre fondatorii Societăţii Scriitorilor Români [azi, Academia Română].
După Primul Război Mondial, s-a stabilit, în 1919, la Cluj, unde a început o intensă activitate literară şi culturală, ocupând şi diverse funcţii politice şi ecleziastice. Tot aici a editat revista "Tribuna" (1938-1940).
Primul său volum, "Schiţe şi povestiri de la ţară" - apărut în 1905, a fost urmat de "În clasa cultă", apoi de culegeri de nuvele, schiţe şi povestiri: "Două iubiri", "În întuneric", "Prăpastia", "Datoria", "Popa Nan", "Luncușoara de Paresemi", "Chipuri de ceară", "Vremuri şi oameni. Lumea nouă", "Faraonii", şi romane: "Arhanghelii", "Legea timpului - Povestea unei vieţi", "Dolor", "Biruinţa", "Sectarii", "În pragul vieţii", "Vâltoarea".
În 1925, a fost distins cu Premiul Naţional pentru Proză. În 1919, a fost ales membru corespondent, apoi, în 1955, membru de Onoare al Academiei Române.
A decedat pe 28 mai 1963, la Cluj.
