Alexandru Paleologu s-a născut pe 14 martie 1919, la Bucureşti, într-o veche familie boierească. Este considerat unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi eseişti români, critic literar, diplomat şi om politic.
A absolvit Liceul "Spiru Haret" din București, apoi a studiat Dreptul la Universitatea București. În 1944, a devenit referent la Comisia Română de Aplicare a Armistițiului, iar între 1946 și 1948 a fost atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe. A fost dat afară din diplomație în 1948 de Ana Pauker.
Nu a fost niciodată legionar sau fascist. Fiind căutat de Securitate, a reuşit să scape şi să trăiască în clandestinitate până în 1956, la Câmpulung, devenind un apropiat al lui Constantin Noica.
A fost cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, secţia Artă veche (1956-1959). În 1959, a fost arestat şi condamnat, în lotul Noica-Pillat, la 14 ani de muncă silnică. A fost grațiat în 1964. La eliberare, a fost reintegrat la acelaşi institut, la secţia Teatru. A fost membru al Uniunii Scriitorilor (din 1967), secretar literar al Teatrului "Nottara" din Bucureşti (1967), redactor la Editura "Cartea Românească" (1970-1976).
După Revoluția din 1989, a fost numit ambasador al României în Franța, dar a fost demis în iunie 1990, pentru că simpatiza cu "golanii" din Piața Universității (numindu-se chiar "ambasadorul golanilor") și din cauza vederilor sale monarhiste. După aceea, a devenit membru al Partidului Alianței Civice, fiind ales în 1992 senator în Argeș. Și-a continuat mandatul de senator din partea Partidului Național Liberal, în 1996 ca senator de Vrancea și în 2000 ca senator de București. În 1990 a fost ales Mare Maestru al Marii Loji Masonice Naționale din România, cu sediul la Paris.
Paleologu a fost unul dintre puținii intelectuali români care, după ce a colaborat cu Securitatea, a recunoscut această colaborare, fiind, după 1990, primul caz de recunoaștere și asumare publică a acestei colaborări. Mărturia sa a fost publicată în 1995 într-un volum de convorbiri cu istoricul și romancierul Stelian Tănase, "Sfidarea memoriei". Racolarea sa ca informator s-a petrecut în condiții de detenție, în 1963, sub presiunea șantajului, bătăilor și umilințelor.
Dintre lucrările sale amintim: "Spiritul și litera: încercări de pseudocritică", "Bunul-simț ca paradox", "Simțul practic. Eseuri și polemici", "Despre lucrurile cu adevărat importante", "Interlocuțiuni", "Politețea ca armă. Convorbiri și articole mai mult sau mai puțin politice" etc.
A încetat din viaţă pe 2 septembrie 2005, la Bucureşti.
