Maria Cunțan, poetă și traducătoare, s-a născut pe 7 februarie 1862, la Sibiu. A fost cunoscută și sub pseudonimele Liliac și Rim.
La vârsta de 6 ani, a jucat în trupa lui Mihai Pascaly, aflată în turneu la Sibiu, rolul unui copil într-o piesă tradusă din limba franceză, iar în rolul de sufleor a fost Mihai Eminescu, celebrul poet care i-a devenit mentor.
A urmat cursurile Liceul Luteran şi al Institutului francez ”Vigand” din Sibiu.
A debutat în 1891, cu o poezie în revista „Tribuna” și cu proză în revista „Foaia ilustrată”. În următorii ani, a publicat poezii şi traduceri în publicațiile „Familia”, „Tribuna”, „Dochia”, „Vatra”, „Luceafărul”, „Semănătorul” și „Convorbiri literare”, iar în 1901 a publicat primul său volum, intitulat „Poesii”, ce s-a bucurat de un mare succes, Octavian Goga afirmând că Maria Cunțan avea „condeiul cel mai chemat de a interpreta sentimentul femeii române în Ţara Ardealului”. În 1905, a publicat cel de-al doilea volum de versuri, intitulat „Poezii”, iar poezia „Asfințit” a obținut premiul revistei „Luceafărul”. În 1909, a publicat traducerea dramei lui Frederic Schiller „Fecioara din Orleans”.
În 1909, a devenit membră activă a Societății Scriitorilor Români, iar alături de Octavioan Goga, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Ion Agârbiceanu și Victor Eftimiu, a luat parte la „Șezătoarea de la Sibiu”, prima șezătoare literară a scriitorilor români, unde Maria Cunțan a prezentat poezia „Povestea cântecului”.
În 1916, adunând cele mai reprezentative poezii ale sale, a publicat două volume, intitulate „Din caierul vremii”.
În timpul Primului Război Mondial, a devenit soră de caritate, ajutând la îngrijirea răniţilor de pe front, iar în 1919 s-a îmbolnăvit de tuberculoză.
Printre creațiile Mariei Cunțan se numără poemele „Orfanele”, „Legenda”, „Nepotul lui Moş Pralea”, povestirea „Fraţii Mircea”, piesele „Dorul de mama”, „Cântarea lui Andrei“, „Copiii bardului“, precum și volumul de versuri „File rupte”.
A fost apreciată de Titu Maiorescu, Radu Gyr, Garabet Ibrăileanu.
Singură și grav bolnavă, şi-a petrecut ultimii ani din viață într-o cămăruță a azilului „Domnița Bălașa”.
A încetat din viață pe 23 noiembrie 1935, la București.
