Alice Voinescu, scriitoare, profesor universitar, eseist, critic de teatru şi traducătoare, s-a născut pe 10 februarie 1885, la Turnu Severin, într-o familie de intelectuali. A fost prima femeie din România care a reuşit să obţină titlul de doctor în Filosofie la prestigioasa Universitate Sorbona.
La cinci ani citea deja în română şi germană, iar la șase ani studia limba franceză.
A urmat Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, luându-și licenţa în 1908, avându-l ca îndrumător pe Titu Maiorescu.
La instistenţele acestuia a plecat la studii în Germania şi Franţa pentru a-şi pregăti teza de doctorat. În 1913 a devenit prima femeie din România cu doctorat în filosofie, obţinut la Sorbona, sub îndrumarea lui L. Levy-Bruhl. Teza sa de doctorat a fost extrem de apreciată în lumea academică din Franţa.
După susţinerea tezei de doctorat, a primit oferte de la universităţi din SUA şi Paris. A refuzat însă toate ofertele preferând să se întoarcă în România pentru a preda în ţara natală.
Din 1922 a devenit profesor titular de Estetică şi Istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti.
Până în 1940 a condus Catedra de Istoria literaturii dramatice la Conservatorul de Artă Dramatică şi Muzică din Bucureşti. Conferinţele sale umpleau sălile, fiind considerate adevărate prelegeri de umanism.
A militat pentru emanciparea şi educarea femeilor, ţinând cursuri de sociologie la Înalta Şcoală de Asistenţă Socială.
În 1940 a luat atitudine publică împotriva asasinării lui Nicolae Iorga de către legionari. Alături de alţi zeci de intelectuali români a căzut în dizgraţia noului regim, fiind pensionată forţat în 1948.
După ce a fost reținută la Ghencea, Văcărești și Gherla, la expirarea internării administrative de 12 luni, în 1952, i-a fost fixat domiciliu obligatoriu la Costești, județul Iași, unde a îndurat o serie de abuzuri și tracasări din partea autorităților, printre care și suspendarea pensiei, constrânsă fiind să apeleze la ajutorul localnicilor sau al prietenilor din București.
În paralel, Securitatea i-a interzis mersul la biserică (mai 1953), dar și un control oftalmologic (iulie 1953). Totuși, în ianuarie 1954 i-au fost ridicate restricțiile domiciliare, putând reveni la București. Până la sfârșitul vieții, a trăit marginal, traducând sau corectând diverse manuscrise, bucurându-se de afecțiunea prietenilor vechi și noi, dar, mai ales, refugiindu-se în jurnalul său.
A încetat din viață pe 4 iunie 1961, la București.
