- Maria Ivanov, Totul va fi bine, Ed. Univers Educațional & Ed. Prut Internațional, Chișinău, 2022
La Gala Festivalului Internațional „Poezia - Port la Dunăre”, ediția 2025, printre poeții remarcabili care au recitat (amintim pe Varujan Vosganian, Nicolae Prelipceanu, Horia Gârbea, Nichita Danilov) a fost și Maria Ivanov, unul dintre cei mai activi oameni de cultură basarabeni, care ne-a prezentat poeme din volumul care urma să apară (între timp, a văzut și lumina tiparului, și lumina ochilor cititorilor din Republica Moldova), „Aici nu ai pe cine te baza”. Noi ne oprim astăzi la volumul de debut al Mariei Ivanov, unde, poate paradoxal, există un poem cu titlu ca la Kipling, „Dacă”, care are primul vers astfel: „Singurul om pe care mă pot baza -”, ceea ce urmează fiind cumva ironic-sarcastic (care îmi aduce aminte de un vers de-al meu, care suna cam așa „dă-te un pic mai încolo, dar vezi că mai încolo este o prăpastie”), „unicul meu frate, mai mic -/ mi-a mărturisit:/ dacă eram eu mai mare ca tine,/ te-aș fi așezat în căruțul/ fără o roată/ și ți-aș fi dat drumul/ la vale/ din vârful dealului abrupt,/ de unde obișnuiam/ să ne dăm cu sania;/ dar nefiind mai mare ca tine,/ n-am făcut-o și n-am s-o fac/ niciodată!” (p.13)
„Dacă” este din prima parte a cărții, unde sunt mai multe astfel de episoade de familie, decupate din „viața la țară” de la Cuhnești, posibil sat exemplar pentru ceea ce este „dincolo de Prut” (ceea ce a fost?), unde Poezia Realității are un alt fel de Imperiu…m (al stelelor, dacă este să visăm un pic la StarWars, iar dacă este să fim realiști, rațiunea pură se contopește cu irațiunea pură, apropo de o carte a lui Teo Chiriac; dar comparabil cu lumea de dincolo de dealuri sau de după dealuri, cu episoade la fel de dure), are alte rădăcini, nu neapărat amare, Maria Ivanov și cu Lena Chilari, împreună cu Tatiana Țîbuleac putând constitui un triumvirat care ar fi introducerea perfectă la o „literatură” care nu este îndeajuns de bine cunoscută, după cum observam într-un început de studiu, în partea cealaltă a balanței, fără a fi discriminatoriu în vreun fel, putând îndrăzni a propune un alt triumvirat, Iulian Ciocan, Vasile Ernu, Dumitru Crudu, deși nici frații Vakulovski, Irina Nechit, Nicolae Popa, regretatul Eugen Cioclea, menționatul Teo Chiriac, Sașa Zare nu ar trebui să lipsească dintr-o schiță a reprezentării beletristice a celor care, geografic-spațial, pot fi încadrați Acolo, dintr-un motiv simplu, un fel de maladie spirituală care tinde să trateze totul dihotomic, când cuantica literară propune, nu-i așa, altceva!
Lăsând astfel de digresiuni, precum cele de mai sus, cumva didactice, deoparte, „Totul va fi bine!”, cu toată ironia și auto-ironia… Mariei Ivanov, dar și a subsemnatului, iar cu volumul Mariei totul chiar a fost bine, cronicile de întâmpinare fiind generoase, pe bună dreptate!
Realitatea dură a Mariei Ivanov, are frumusețea ei… literară, poate chiar și nostalgică, poeta reușește să transfigureze, are, dacă vreți, „florile sale de mucigai”, elemente care țin de o generală estetică a urâtului (răului), deși artele ar trebui să fie dincolo sau mai ales dincoace de bine și de rău, de frumos și de urât. Dar, gândind acestea, uităm de fapt despre funcția cathartică a Artei (cuvintelor)...
Maria Ivanov purifică toată povestea (personală sau nu), chiar dacă pot exista episoade de o cruzime aparte, purificare venind prin re-amintire și scriere-crăință. Duritatea, probabil maximă (dacă nu ne gândim și la poemul care deconspiră motivul pentru care se refuză o altă nuntă, „Prințul”, p.41, dar și la textul în care un micuț cu Down este bătut aproape sălbatic de către bunica sa, bătaia aceea fiind un fel de lecție pentru îmblânzit fiara din orice om, p.39), ce sfidează commedia umană, este poemul ce deschide partea a doua, „XXX”:
„Eu sunt frântura unei căsnicii eșuate/ Eu sunt o aglomerație de stări incerte/ Eu sunt o băsmăluță răzmuiată de lacrimi și muci/ Eu sunt o femeie divorțată/ cu un copil de patru ani/ pe care o va ocoli starul satului/ Eu sunt nora temută a oricărei soacre/ Eu sunt ultima speranță a unui disperat de 35 +/ Eu sunt nădejdea unui impotent/ Eu sunt consoarta ideală a unei lesbiene familiste/ Eu sunt rușinea unui neam/ O torbă de nervi” (p.23), poate cel mai în contrast poem revoltat, cel mai sorrentinoian, mediteraneean, sic, fiind un text fără titlu (deși la cuprins apare unul, acesta fiind primul vers):
„Stăm întinși pe nisipul/ Mării Mediterane,/ îi lipsește căldura/ trupurilor noastre goale,/ne vine tot mai greu să ne ridicăm/ din nisipul cleios,/ brațele mele înțepenite/ n-au curaj/ să iubească/ un om/ de artă.” (p.28)
*
Legătura dintre prozaic (poveste) și liric este subliniată și de către postfațatorul Romeo Aurelian Ilie („dincolo de faptul că avem înaintea noastră toată viața poetei, expusă ca-ntr-un film artistic, ceea ce dă cu adevărat forță și, într-un fel, unicitate poeziei Mariei Ivanov este maniera în care aceasta își alege să își pună nu doar viața, ci și tot sufletul pe tavă, vulnerabilizându-se fără menajamente.” (p.59), ceea ce ne provoacă să ne-o imaginăm pe autoare ca pe o Parthenope (dacă tot am amintit de Sorrentino, deși între personajul filmului italianului și Maria Ivanov ar fi destule diferențe) a spațiului geopolitic încă destabilizat, bântuit de fantomele trecutului, dar mai ales de demonii unui prezent al revanșelor geopolitice, în care viețile (și drepturile) oamenilor sunt puse în paranteze sau pur și simplu sunt declarate ca facultative: pot inspira și războiul din vecini (poemele „26/02/2022”, „Xilometazolină”, „Ania”, „Insomnii”), și pandemia ( cutremurătoare prin ceea ce descrie poema „Cea mai frumoasă rochie”, episodul morții bunicii, dar mai ales tratamentul la care este supus corpul fără viață: „(...) A doua zi m-a sunat mama pe WhatsApp/ ca să-mi iau rămas bun de la bunica - zăcea într-un sac transparent,/ legat la gură,/ într-un sac transparent neîncăpător,/ într-un sac…/ Era așa cum o găsise moartea - nespălată, nepieptănată, cu unghiile/ netăiate, în pijama./ Nu milă, frică-mi era!// Din acea zi, în toate cele 13 seri de/ autoizolare,/ mă spălam pe cap,/ îmi tîiam unghiile,/ îmi întindeam părul cu placa, / mă fardam// și mă îmbrăcam în cea mai frumoasă// rochie// din șifonier.” (pp.48-49), „povestitoarea” fiind anunțată de test că are covid chiar în dimineața în care bunica a murit, din nefericire.
Practic, volumul are trei părți, în prima predomină „amintirile din copilărie”, avatarurile dragostei, păcii și războaiele cu bărbații nu lipsesc nici ele, în partea a doua, o confesiune precum aceasta sugerând multe despre înșelarea încrederii:
„credeam/ că voi înșelați doar/ femeile mârșave,/ totul până în ziua în care/ cea înșelată/ am fost chiar eu.” (p.26, Cândva), un episod precum cel din „Borșul de aseară” amintind de un neorealism italian în care actorii sunt Mastroianni și Sophia Loren:
„De când ne-am despărțit/ se pare că te-ai născut a doua oară,/ ți-ai pus papion la gât/ și ești tot o sărbătoare,/ un Dionis de Moldova,/ un fel de Hopa Mitică/ ce iese dintr-o cârciumă și intră în alta,/ șuierând de plăcere,/ (...) / Dimineața însă, când ți se face foarte rău,/ bați la ușa mea și mă întrebi: A mai rămas borș de aseară?” (p.25)
Bref, forțând cumva încheierea, o poetă pe care te poți baza, o poezie bazată, altfel spus, în care crenguțele de cireș sunt la locul... lor:
„În anul în care/ eu și fratele meu/ am pregătit cizmele pentru/ sosirea lui Moș Nicolae,/ ne-am trezit cu două crenguțe de cireș în ele./ Fratele meu plângea cu sughițuri/ și cerea explicații./ Mama i-a zis că cizmele nu au fost spălate bine.” (p.16)
Dovada vie că Poezia nu este/ nu se naște numai din îngeri, norișori, inimioare...
Foto: Maria Ivanov la Galați și la Dunăre, la Zid (foto Paul Gorban)
