Chimistul elvețian Alfred Werner s-a născut pe 12 decembrie 1866, la Mulhouse, Franța.
A urmat École Libre des Frères și École Professionelle, unde s-a specializat în chimie. După un an de serviciu militar în armata germană, a studiat la Eidgenössisches Polytechnikum (astăzi ETH Zürich), obținând diploma de tehnică chimică în 1889. Deși Polytechnikum nu acorda titluri de doctorat, Werner a primit doctoratul de la Universitatea din Zürich în 1890, pentru o teză despre stereochimia azotului.
Prima sa lucrare importantă, scrisă împreună cu Arthur Hantzsch, a extins conceptul de stereochimie la atomul de azot. El a explicat izomeria cis-trans la compușii trivalenți de azot și a pus bazele teoretice pentru stereochimia azotului. Între 1891 și 1892, a efectuat studii termochimice cu Marcellin Berthelot la Paris.
În 1892, a devenit profesor la Polytechnikum și, în 1893, a publicat o lucrare revoluționară despre compușii de coordonare, o teorie inspirată dintr-un vis. Aceasta i-a adus recunoaștere imediată și o numire la Universitatea din Zürich, unde și-a petrecut restul carierei. În 1894, a devenit cetățean elvețian.
Werner introdus un concept radical despre compușii de coordonare, eliminând distincția dintre „compușii de valență” și „compușii moleculari”. El a propus numărul de coordonare ca principiu central, explicând configurațiile octaedrice pentru numărul de coordonare 6 și cele pătrat-planare sau tetraedrice pentru numărul de coordonare 4. Această teorie a oferit explicații pentru izomeria și reacțiile metal-aminelor, sărurilor duble și hidraților metalici.
Cu o abordare experimentală sistematică, Werner și studenții săi au confirmat validitatea teoriei, sintetizând noi serii de compuși. Conceptele sale au fost adoptate rapid, extinzându-se în domenii diverse precum chimia organică, analitică, fizică și biochimie. Werner a demonstrat că stereochimia este un fenomen general, aplicabil atât chimiei organice, cât și celei anorganice, fiind considerat fondatorul stereochimiei anorganice moderne.
În 1913, Alfred Werner a devenit primul chimist elvețian care a primit Premiul Nobel pentru Chimie, drept recunoaștere a contribuției sale la înțelegerea legăturilor chimice în compușii de coordonare. Teoria sa a avut un impact comparabil cu cel al ideilor lui Kekulé și van‘t Hoff asupra chimiei organice, redefinind domeniul chimiei anorganice.
A încetat din viață pe 15 noiembrie 1919, la Zürich.
