(in memoriam, cu pana lui Panait Căpăţână)
Din colecţia "Cele mai frumoase poezii despre poeţi"
Îl vezi trecând andante, pe Domnească,
blindat de poezie şi de gânduri;
zici că-i un cal troian ce vrea să pască,
bun de tipar, de viaţă şi de scânduri.
N-are nimic cu nimeni, însă are
bătute-n cap vreo zeci de mii de versuri;
e bun ca vinul vechi, ca o ninsoare
din alte lumi, din ale universuri.
Recită, întrerupe, tace, scrie…
te uiţi la el şi zici că nu e el,
cel care a luat din Poezie
muşchi de sonet şi stofă de gazel.
Adeseori, îşi face ziua seară,
căci şpriţuieşte ca un om normal,
dar nimeni n-a simţit că e povară
şi n-a putut să-l pice de pe cal.
Ce faci, bătrâne? - îl auzi pe stradă…
îţi dă o mână caldă, cu şuruburi,
îţi povesteşte că a stat la coadă
la piramide, doine, zei şi cuburi.
Umblă atent, să nu strivească raza
de Lună, de speranţă sau de cerc;
cică a vrut să doarmă cu Zaraza,
dar l-a lovit pe jos un aisberg.
Nu are bani, ţigări şi buzunare,
nici nu consumă zilele la alţii,
ridică la pătrat cuvinte rare
şi mătură mereu prin constelaţii.
A vrut Walhalla? i s-a dat Walhalla!
…el nu a vrut? aşa a fost să fie…
Nirvana îi încurcă socoteala,
îl strigă şi-l determină să scrie.
Are un fel de-a fi lipsit de ură,
un fel de timbru sacru, de fântână…
mănâncă, bea şi vrea literatură
…cam ăsta este Titi Căpăţână!
