"GALBENUL (cu fudulie, ridicându-se în picioare): Leul, deşi îmbătrâneşte, tot leu rămâne, asemene şi galbenul tot galben!
PARAUA (săltând des şi iute de râs): Galben, tu?... Cu adevărat, sărmane, eşti galben, dar de gălbenarea morţii.
GALBENUL: Ia ascultă, cadână bătrână, nu te juca cu cuvintele, că, deşi sunt acum în trei colţuri, pe loc înfig unul în tine.
PARAUA (cu dispreţ şi cu un aer de mărire): Eu am trecut prin degetele ienicerilor şi nu mi-a fost frică! Tocmai tu vrei să mă sperii?
Ambele mele monede stătură puţin într-o poziţie teatrală, ca doi duşmani viteji care se măsoară cu ochii pân-a nu se încleşta la luptă. Eu mă uitam la ele fără nici a mă răsufla, atât eram de curios a vedea un duel bănesc[...].
Provocatorul, adică galbenul, văzând maiestatea şi curajul potrivnicei lui, se domoli, se trase înapoi, şi prin această mişcare aduse o nouă dovadă observării ce am făcut demult, că: fala mare ispravă n-are.
GALBENUL (după o scurtă tăcere): Nu te bucura, proasto, că eu mă voi înjosi a te onora cu loviturile mele, şi dacă te-am şi ameninţat dinioarea, nu spera că-mi voi uita rangul într-atâta încât să mă ating de tine. Ştiu, slavă Domnului! câtă depărtare este între noi. Familia mea-i de aur şi neamul tău de-abia de argint. [...]
PARAUA: Fricosule aristocrat! se vede că ai locuit multă vreme în sânul domnului M. şi că de la dânsul ai câştigat simţirile dobitoceşti sub care îţi ascunzi lipsa curajului. Tu, olandez, tu să rosteşti cuvinte de familie şi de nobleţe! Ruşine, ruşine să-ţi fie!
Am cunoscut mulţi compatrioţi de-ai tăi în deosebite rânduri şi în deosebite pungi, şi mărturisesc că i-am aflat curaţi de fire şi de caracter; dar tu, negreşit eşti minciunos, calp, bastard, c[...]ţi arăţi arama fără cât de puţină sfială. (Suspinând): Unde-i, unde-i frumosul şi nobilul olandez cu care m-am iubit atât de fierbinte la anul 1820 în buzunarul căpitanului Costiţă, pe când acest vestit corăbier călătorea pe Marea Neagră!... Unde-i acum să te facă una cu cutia în care ne găsim şi să mă răzbune de obrăzniciile tale.
GALBENUL (uimit de tulburare): La anul 1820?... Căpitanul Costiţă?... Marea Neagră?... Ce spui?... Tu erai atunci cu mine?
PARAUA (într-o nespusă mirare): Cu tine! Ce fel?
GALBENUL (repede, adunându-şi suvenirele): Dar... îmi aduc aminte... într-o noapte întunecoasă, marea era întărâtată de furtună... corabia era să se înece la Sulina... Toţi se rugau lui Dumnezeu ca să-i scape....
PARAUA: Aşa este, bine zici. Eu tremuram de frică şi, deodată, zuruind cu disperare, m-am aruncat şi m-am lipit...
GALBENUL: (dându-se de-a dura către para): Şi te-ai lipit de pieptul meu, care de mult ardea pentru tine în focul unei dragoste nemărginite.
PARAUA (lunecând către galben): Ah!
GALBENUL şi PARAUA (lipindu-se într-o amoroasă îmbrăţişare):
Soarele meu! Luna mea!
Zinghetul pricinuit prin înfocata atingere a monedelor se schimbă încet-încet într-o zuruire slabă sau, mai bine zicând, într-o suspinare metalică care se pierdu în deşerturile lumii şi al cutiei.
O tăcere drăgălaşă urmă după aceasta, tăcere ce dovedea o mare câtime de simţire în sânul monedelor; tăcere scumpă şi mult mai glăsuitoare decât însăşi vorba; tăcere care mi-a atins până şi mie, un străin, coardele inimii şi mi-a adus două lacrimi de compătimire pe marginea genelor." (“Istoria unui galben”, Vasile Alecsandri)
Cumva, mica pastişă dintr-o proză de început a lui Vasile Alecsandri, amor etern între un galben olandez şi o para turcească, mi-a amintit de un vin din Iaşi, acest oraş căruia îi acord afecţiunea mea eternă, poate şi pentru că nu ne vedem prea des.
O simplă plimbare de-a lungul Copoului relevă un adevărat cupaj orientalo-occidental, cu un buchet mult mai flamboaiant decât - să zicem - în Bucureşti.
Accentul oamenilor şi acea molcomitate colinară care nu se regăseşte în prăfosul mijloc al Câmpiei Române te fac să-ţi imaginezi mai uşor un tip în straie franţuzeşti vorbind aceeaşi limbă cu un mustăcios oacheş îmbrăcat în salvari şi turban, în jurul unei narghilele, sau sporovăind în aceeaşi trăsură adusă de la Viena.
Tot cam aşa, nişte cosmopoliţi euro de la Bruxelles şi nişte munciţi leuţi neaoşi s-au întâlnit undeva pe dealurile din jurul Iaşilor pentru ca din dragostea lor să se ridice stabilimentul oenologic numit Casa Olteanu.
Tot aşa, două (nu una!) feteşti neaoşe s-au mutat sub acelaşi dop cu un inginer din patria lui Monsiu Şarlă, venit la noi să repare, pe cât se putea, ravagiile filoxerei. Povestea lor, destul de neobrăzată, dar plinăde învăţăminte, se numeşte Cuvee Vişan 2012. Un nume elocvent!
Acest cupaj de fetească regală, fetească albă şi aligote aduce un profil aromatic profund floral, cu muşeţel, crin, lămâiţă şi minerale - cretă. Gustul este suculent, amintind de grapefruit, gutui şi cireşe albe. Are intensitate gustativă şi o remanenţă citrică. Un vin bun şi uşor de băut.
Carevasăzică, monsiu Basil, ‘nălţăm paharul în cinstea dumitale, că tare ne-ai durut!
Cu eternela admiraţiune,
Georges Mitea.
George Mitea este blogger la lucruribune.blogspot.ro.
