A bătut aşa un vânt pe Facebook şi mi-a adus la urechi nişte luări de poziţiune ale unor stimabili din lumea vinului (ori numai preocupaţi de fenomen), cum că şpriţul n-ar trebui blamat, subestimat, pus la colţ şi că se poate bea şpriţ "cu mare drag", ba chiar, vorba aia, şpriţul bun se face cu vin bun, aşa cum o mâncare de calitate se face doar cu ingrediente de calitate, apa şi vinul sunt ca micul şi muştarul etc.
Simţindu-mă un pic nelămurit de opoziţie, m-am gândit să mă dau un pic în spate şi să mă adun. Pe scurt se zice aşa: "Ce-ai dom'le cu şpriţul? Ce crezi că-i numai la noi? Şi ungurii, şi italienii, şi spaniolii cu sangria lor, toată lumea bea şpriţ sau amestecă vinul cu altele, numai snobii ăştia puritani ca matale tot infierează această tradiţională beutură", apoi se trece la "Păi şi dacă sunt 40 de grade afară, nu-i aşa că merge un şpriţ? Că nu prea e bine să bei un rose de 14,5 la sută alcool".
Ok, primesc poziţia dumneavoastră, dar daţi-mi voie să mă exprim:
1. Argumentul "Răcoritor, de vară". Dacă sunt 40 de grade, o idee foarte bună ar fi să nu bei băuturi cu alcool în ele. Indiferent că-i vorba de bere, vin, cocktail cu umbreluţă, etc. Nu de alta, dar aşa răcorit cum o să te simţi, s-ar putea să-ţi stea pulsul. La propriu. Chestiunea cu băutul care e musai şi ca să nu te ia apoplexia bagi apă, mi se pare un soi de proto-alcoolism, nu stiu cum să vă zic...
2. Argumentul "Şpriţ a băut şi bunicu' şi tata şi să mori tu dacă n-o să beau şi eu!". Şi scobitul în nas e un obicei adânc încetăţenit printre români, însă asta nu-l face social acceptabil sau bifat pentru a fi valorizat în istorie şi cultură.
3. Argumentul "îl beau şi alţii, italieni, spanioli, că doar n-or fi proşti!". Ba da, adică într-un fel. Sangria e făcută cu vin ordinar, ca să-i dea cât de cât un kick şi o valoare adăugată. Punem zahăr şi acid citric. Sănătate curată! Italia. Aperol spritz. Aici se foloseşte prosecco şi bitter. Da, e o băutură ok, însă e un cocktail, nu vin diluat. Plus că şi nota de plată e niţel cam mare. Apoi hai să mergem într-o cârciumă din Franţa şi să cerem o apă "avec gas", cum am facut eu pe când aveam 19 ani. Vă dau cuvântul că amicul francez cu care eram m-a împiedicat fizic să torn apă în vin. Mi-aduc aminte şi acum privirea plină de reproş şi cuvântul "sacrilege".
De ce e rău şpriţul şi de ce nu i-aş aprinde nici măcar o lumânare dacă ar dispărea?
Pentru că e responsabil de multe rele. Părerea mea e următoarea. Sfârşit de secol 19, început de 20, Filoxera, buimăceala românească, lipsa totală de reacţie şi coordonare. Replantări cu vii hibride, plus lipsa de cunoştinţe şi grijă în vinificaţie, rezultat: vin ordinar, repede perisabil. Ca să-l bei, pentru că trebuia să-l bei, şi vorba şpriţarului din "Sifonul" lui Pastorel "avem noi vinuri pe care să le putem bea pure? Dacă nu le-am drege cu puţin sifon nu s-ar putea bea!", trebuie sa-l "dregi". Apa şi vinul ajung în aceeaşi situaţie ca apa şi aspirina. Dai repede cu apă să treacă amăreala.
Zice Păstorel în "Vremea", prin 1943, că sifonul "e inamicul nr. 1 al podgoriei noastre. De origine etnică necunoscută, inestetic şi subversiv, guiţând şi grohăind porcin, nu s-a mulţumit să profaneze zamnicul şi crama prin oribila mezalianţă denumită şpriţ, dar de la cârciuma periferică, unde stăpâneşte în dictator, a izbutit să se insinueze până în restaurantul de lux şi la simandicoasele banchete. E prea mult!"
Apoi, tot de la maestru cetire, de ce considera nea’ Jean că vinul ăsta alb, la sticlă, e apos? Păi dacă pui apă în el, zici că-i apă de ploaie. Nu e mai bun un auriu spre cioco? Când torni de sus, ca să se spargă molecula, se face aşa o culoare aurie frumoasă, bucuria ochiului, nu alta! Sec? Păi nu-i bun, că se face acru şi amar. Mai dulce, să rămână ceva plăcut pe limbă, după mix. Mai mineral, mai sobru? Ce-ai, bre? Aromat, muscăţel, să se păstreze aroma! Şi uite aşa a ajuns vinul din vin - sirop! Poţi să bei siropul "sec"? Păi nu poţi, că e făcut să-l diluezi cu apă. Aşa şi cu "vinul" în tara şpriţului. E bun aşa, nu? Face parte din cultură, nu? Să-l beţi voi pe tot!
A considera şpriţul gingaş, jucăuş, retro, de bon ton, e ca şi cum ai spune "hai, mă, că maneaua nu-i aşa rea. Pun pariu că şi Patapievici asculta câte un Salam când bea şi el un şpriţ şi nu-l vede nimeni".
Dacă vinul nu poate fi băut de unul singur, dacă nu pare agreabil şi dacă nu te îmbie la o nouă înghiţitură, înseamnă că nu e prea bun şi punct!
Un obicei românesc: "Nu contează calitatea"
Am uitat brusc câte "beneficii" ne-a adus şpriţul? Că şi acum, după 25 de ani de la Revoluţie, ne chinuim să scăpăm de mania vinului alb aromat şi cu rest de zahăr? Că după atâţia ani de siropel cu sifon, omului îi vine greu să bea un vin sec fără să-i stea în gât, fără să zică că-i "acru"? Păi cum ar putea zice altfel, dacă atâţia ani în care vinul pe care l-a băut a fost fie prea prost pentru a fi consumat în sine, fie prea pervertit, făcut tocmai pentru a fi băut cu apă? Vrei ceva cu bule? Ia-ţi un frizzante, un spumos, un spumant! Eu unul aş zice că noi, mai ales cei care ne dăm în bărci prin lumea vinului, ar trebui să fim ceva mai responsabili cu porumbeii. O fi şpriţul popular, dar de când e "popular" sinonim cu bunul şi cu valoarea? Populare sunt şi asistentele de la Capatos, însă mă indoiesc că vreţi să vă însuraţi cu ele.
În final, să-i dăm cuvântul maestrului I.C. Teodorescu, guru al oenologiei româneşti în interbelic, cu o pastişă din "Viile Noastre": "În România nu contează calitatea. Consumatorii noştri, lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe în materie de vin, acceptă să li se prezinte orice fel de asemenea produs. Se beau cu sifon tot felul de vinuri ordinare, crude, şi prefăcute, de orice provenienţă ar fi. Nu se relevă şi apreciază un vin învechit, superior, de origine vestită, prezentat la sticle înfundate. Sunt prea puţini amatori de vinuri fine şi prea numeroşi băutorii de şpriţuri. Cu asemenea consumatori, desigur, nu marfa superioară se va vinde cu preţ, căci negustorii nu pot câştiga atât de mult cu ea, cât de la una inferioară".
George Mitea este blogger la lucruribune.blogspot.ro.
