Veteranul Mihai Ion, un combatant de linia întâi

Veteranul Mihai Ion, un combatant de linia întâi

Arhiva ADJ
Evaluaţi acest articol
(24 voturi)
2 comentarii

Domnul Mihai Ion este unul dintre fericiții pământeni care au atins suta de ani, în vara lui 2019. S-a născut în Brăești, județul Buzău, la 8 iunie 1919. După ce a absolvit primele trei clase, părinții săi s-au mutat la Zăvoaia, în județul Brăila.
În familia sa, este a treia generație de participanți la marile războaie, toți trei revenind la vatră teferi. Bunicul său a luptat în Războiul de Independență, tatăl său, în Primul Război Mondial, iar dânsul se numără între combatanții din cel de-Al Doilea Război Mondial.
În ultima conflagrație mondială, eroul nostru de linia întâi a luptat pe fronturile de Est și de Vest, nu o lună - două, ci patru ani, din 22 iunie 1941 până în 9 mai 1945. A fost înrolat în Regimentul 4 Cavalerie Roșiori "Regina Maria", Escadronul II.
La cei peste 100 de ani ai săi, căpitanul (în retragere) Mihai Ion rememorează zilele, nopțile, spaimele și biruințele celor patru ani de război, pe care i-a dus când în... buestru, când pe jos, din estul României înspre stepa rusească, apoi în Crimeea, pentru ca spre sfârșitul bătăliei să ajungă în inima Europei Centrale, în Cehia. Pe chipu-i brăzdat de vitregiile veacurilor se descătușează, ca-ntr-un joc de lumini și umbre, ororile unui trecut glorios. Viața sa este o poveste adevărată, cu accente fantastice, o pagină dintr-o istorie necunoscută încă de noi.

Războiul din Crimeea

În 22 iunie 1941, s-a dat chemarea sub arme. "În urma apelului dat de mareșalul Ion Antonescu, «Ostași, vă ordon: Treceți, Prutul!», am pornit alături de alți camarazi să ne apărăm vatra strămoșească, pe care în 1940 rușii ne-o luaseră fără luptă. Gestul rușilor de a ne lua pământul străbun dobândit de înaintașii noștri cu multă jertfă, în Primul Război Mondial, trebuia neîntârziat îndreptat. Acesta a fost scopul pentru care noi, românii, am pornit la luptă în Al Doilea Război Mondial. Bunicul luptase la Plevna și a revenit teafăr de pe front. Tata trecuse prin primejdiile Primului Război Mondial și a rezistat. Acum, venise vremea mea să continui lupta de apărare și neatârnare a neamului românesc și creștinesc", ne povestește veteranul.
"În ziua mobilizării la arme, iunie 1941, românii aveau conștiința că pornesc într-un război „drept și sfânt”, nu într-o confruntare de cucerire de noi teritorii. Regele și vârful Armatei Române anunțau că intrăm în luptă pentru a dobândi ceea ce ne luaseră sovieticii cu un an înainte, în 1940, prin abuzivul pact Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, când au fost ciuntite vetrele străbune și înstrăinate Sfintele Altare, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța. „Eu am fost înrolat în Regimentul 4 Cavalerie Roșiori «Regina Maria», Escadronul II, care număra o sută de soldați. La chemarea Țării, am trecut Prutul călare, în linia întâi. Regimentul meu era o unitate de elită, care mergea în fața Infanteriei, iar ei - infanteriștii - veneau din spate, la două zile distanță de noi, pe jos... La declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, eram aliații nemților și, într-o primă etapă, am ajuns până în inima Rusiei, la Veseloaia... Apoi, ne-am îndreptat înspre Crimeea, care a devenit teatru de război..."
În acea conjunctură, dorința cea mare a românilor „de la Nistru pân' la Tisa” era legitimă și viza readucerea la Patria Mamă, România, a teritoriilor luate cu japca de acaparatorii străini. Cu ochii minții, combatantul Mihai Ion revine la vara anului 1941 și, involuntar, retrăiește aievea unul dintre cele mai sângeroase episoade de pe câmpul de luptă din Crimeea. Acolo, toți camarazii săi din Regimentul 4 Cavalerie au fost răpuși. Doar veteranul Mihai Ion a fost scos, printr-o minune, din ghearele cumplitei morți...
„În Crimeea, în plină zi, Escadronul II Roșiori, alcătuit numai din soldați români, a fost luat la baionetă de soldați ai armatei sovietice. Au fost momente crâncene. Scene pe care nici în filme nu le-am văzut... Ne-am trezit înconjurați de inamici și cale de maximum două ore, peste o mie de sovietici au trecut, prin săbiile lor, tot escadronul, cu excepția mea... Rușii, câte zece-douăzeci, ridicau în baionetele trupul câte unui biet soldat român, până îl sfârtecau... Apoi, îl aruncau într-o groapă din apropiere. Așa au sfârșit toți tovarășii mei de arme!... Au fost momente care mi-au rămas în minte. Până își dădea duhul, fiecare soldat de-al nostru striga cât îl țineau puterile la Maica Domnului sau la cei dragi, ca să-l ajute... În învălmășeala aceea de neimaginat, nu știu cum?, eu am ajuns în mijlocul gropii, pe grămada de soldați sfârtecați. Căzusem cu capul în jos și picioarele ridicate în sus!... Știu că după ce au sfâșiat și ultimul camarad, inamicii au trecut iarăși prin sabie fiecare trup al soldaților ca să se asigure că nu mai suflă niciunul... Eram într-un morman de morți, în mijlocul gropii, cu capul în jos și picioarele în sus. Pe mine nu m-au nimerit, au crezut că mi-am dat duhul. Am scăpat fără nicio rană...”, mărturisește combatantul.
După atacul sângeros, ore bune, tânărul soldat român a așteptat, nemișcat, ca inamicul să părăsească câmpul de luptă. „Prăvălit, cum eram, vedeam lumea răsturnată. Când priveam în sus, vedeam doar cerul... Și mă rugam aprig, în taină, la Maica Domnului să mă țină în grija sa. Așa am scăpat din acest episod. Stăteam în grămada de camarazi morți și plângeam. Eram singur cu Dumnezeu... Să fi durat vreo două săptămâni până când am fost găsit de soldații români. Părea că se așternuse tăcerea veșniciei. Ca să nu-mi ies din minți, m-am străduit din răsputeri să-mi găsesc forța de a mă ruga în taină, deși îmi venea să strig, în gura mare, durerea întregului escadron. În liniștea apăsătoare, m-am rugat Arhanghelului Mihail, I-am cerut milostivirea lui Dumnezeu. Repetam la nesfârșit toate rugăciunile pe care le învățasem în copilărie. Rosteam șoptit Tatăl nostru, Îngerașul, Crezul și - apoi - «Miluiește-mă, Dumnezeule!» (Psalmul 50) și iarăși o luam de la capăt. Când s-a ivit prima confruntare cu dușmanul, am pus mâna pe o mitralieră și am deschis focul asupra inamicului. Am tras continuu...”
După doi ani în Crimeea, Mihai s-a îndreptat înspre Ardeal, alături de Armata Română, pentru a-i înlătura pe unguri, care tot în baza pactului Ribbentrop-Molotov rupseseră din Ardealul nostru vreo două județe. După izgonirea ocupanților, o parte importantă a Armatei noastre s-a îndreptat către Europa Centrală, înspre Ungaria cotropitoare și apoi până în fosta Cehoslovacie, astfel forțându-i pe nemți să se retragă. 
„În toți acești patru ani de război, am stat doar cu arma în mână și mintea trează. Pericolele ne pășteau la tot pasul. Nu mai contau foamea, setea, bolile la care eram expuși din cauza lipsei de igienă și a foamei.... În Crimeea, am găsit îngropat în pământ un butoi imens cu vin, care ne-a dat putere!... Am întors armele împotriva nemților, alături de ruși, am mers în Ardeal, apoi în Ungaria. Am ajuns până în fosta Cehoslovacie și i-am forțat pe nemți să se retragă... La Praga am stat vreo lună și în 9 mai 1945 am revenit victorioși în țară. Eram zdrențuroși, flămânzi, dar reveneam acasă, de astă dată, biruitori...”
Istoricii spun că numai în părțile fostei Cehoslovacii au rămas pe câmpurile de bătălie aproximativ 66.000 de soldați români. În memoria lor, la Most, în Cehia, a fost ridicat de comunitatea românească un Sfânt Altar, cu sprijinul Patriarhiei Ortodoxe Române (hramurile „Înălțarea Domnului” și „Sfântul Mc. Valentin”).
Fire aprigă de muntean, deși încă din fragedă copilărie s-a mutat, împreună cu părinții, pe întinderea de lumină a Bărăganului mănos, Mihai Ion a păstrat în suflet măreția și statornicia muntelui de piatră. „Bine ar fi ca astfel de întâmplări istorice să nu mai trăiască nimeni, pe viu, ci să rămână doar lecții de istorie...”, murmură eroul nostru.

Citit 2454 ori Ultima modificare Joi, 27 Februarie 2020 16:25

2 comentarii

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.