Ne-a părăsit Radu Macovei, unul dintre fondatorii ziarului ”Viaţa liberă”

Ne-a părăsit Radu Macovei, unul dintre fondatorii ziarului ”Viaţa liberă”
Evaluaţi acest articol
(62 voturi)

Familia "Vieţii libere" este mult, mult mai săracă, fiindcă, în seara zilei de 24 septembrie, ne-a părăsit pentru totdeauna jurnalistul Radu Macovei, sufletul iniţiativei prin care, pe 22 decembrie 1989, s-a născut, la Galaţi, primul ziar liber din România.

Să scrii la timpul trecut despre un jurnalist și om de cultură care a marcat scena socio-culturală gălățeană timp de mai bine de 50 de ani, este un lucru nu greu, ci aproape imposibil. Spunem "aproape", fiindcă "imposibilul" nu era un cuvânt din vocabularul lui Radu Macovei, care mereu insista că există o cale pentru tot ceea ce vrem să realizăm, în materie de presă. Totul este să insişti, să cauţi mai adânc, iar când afli adevărul şi te apuci de scris să nu "plesneşti de seriozitate" şi "să nu pui toată brânza într-o plăcintă".

Credem că este mai greu să găsim domenii sau lucruri care nu îl interesau pe Radu Macovei, atât în calitate de jurnalist şi formator de opinie, cât şi ca simplu om îndrăgostit de frumos şi de cunoaştere. De la arheologie la muzică - era nepotul marelui dirijor Sergiu Celibidache, de la istorie la lingvistică, trecând prin filosofie şi psihologie, putea discuta liber şi, evident, scrie despre orice subiect, cu o eleganţă incisivă greu, dacă nu imposibil, de egalat.

În ce credea jurnalistul Radu Macovei? Poate propriul său legământ jurnalistic, prezentat în articolul "Cazul Viaţa liberă", publicat pe 3 iulie 1996, în numărul 2.000 al ziarului, exprimă cel mai bine acest lucru. "Cine se întreabă cum de am rezistat, cum de am ajuns în topul celor mai puternice cotidiane din ţară, cum de nu ne-au luat locul alţii, trebuie să facă apel la acest legământ. Legământul de a transforma cuvântul nu în armă, ci în piatră de temelie pentru o cetate de apărare a drepturilor omului, de a-i pune în valoare fiinţa, speranţele, destinul.  Legământul de a nu mai distruge, ci de a construi, de a nu răni, ci de a vindeca; stăruinţa de a concilia în imensa diveristate a manifestărilor umane, relevând tot timpul, cu o insistenţă de multe ori supărătoare, că există un BINE absolut, în căutarea căruia nu trebuie, ci este normal să fim uniţi."

Cunoscându-l, nu aveai cum să nu îl admiri şi nu îţi doreai să îl dezamăgeşti. Avea o calitate înnăscută de a-i inspira pe ceilalţi, poate şi fiindcă, aşa cum spunea uneori, niciodată nu îşi punea oamenii să facă lucruri pe care el însuşi nu le-ar fi putut face. Toţi cei care treceau pragul "Vieţii libere" îşi doreau să-i semene. Nu îi plăceau evenimentele scorţoase, situaţiile în care se afla prea multă vreme sub reflector şi nici paradele de vreun fel, considerând că sentimentele adevărate sunt discrete, iar valoarea adevărată nu se strigă pe garduri.

În 2009, la 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, Radu Macovei îi spunea colegului nostru, Victor Cilincă, următoarele: "Sunt 20 de ani de la momentul acela de foc, clipa de frumos nu are cine să ţi-o ia! A fost momentul acela teribil din viaţa unui om. Când a ieşit primul număr al ziarului, aproape că am căzut în genunchi lângă rotativă, când ea a început să tragă. Da, puteam să fiu împuşcat dar, aşa cum se spune, „s-o faci măcar o dată!”. Şi am făcut-o!"

De la acest prim moment, până la finele carierei sale (asupra reperelor căreia vom reveni in extenso), Radu Macovei a rămas mereu în slujba cuvântului liber, exprimat elegant. Un mare iubitor de frumos, a sprijinit arta şi a iubit artiştii, fiind un constant apărător al dimensiunii culturale a urbei, fără de care credea cu tărie că nu ne putem defini identitatea. 

Şi pentru că nimic nu vorbeşte mai bine despre valoarea unui jurnalist decât textele sale, vom lăsa să vorbească despre Radu Macovei câteva dintre propriile sale editoriale, publicate în "Viaţa liberă" de-a lungul anilor şi adunate în volumul "Vremea struţo-cămilei" (Editura ALMA Galaţi- 2003).

(Anca Spânu)

Duminica surzilor (ca anticipaţie) (22-23 august 1992)

Dacă e să ne luăm după televizor - adică după expresiva tribună electorală - ar cam trebui să ne luăm cu mâinile de cap. Trei sferturi din candidaţii noştri la Parlament sunt absolut cretinoizi. Nu se pune problema că n-au avut timp în trei ani de zile să înveţe cum se face politică. Nu! După cum sunt înzestraţi de la natură, ei n-aveau cum să înveţe nici alfabetul. Adică nu-i duce mintea. Să nu ne ferim măcar noi, cei care nu râvnim nicio pătrăţică de pe eşichierul politic, să nu ne ferim să spunem lucrurilor pe nume. Lipsa de inteligenţă, de cultură, de aptitudini, prostia majusculă au invadat fără jenă micul ecran.

Domnii sunt surâzători, obraznici şi ticăloşi, încearcă marea cu degetul, poate, poate reuşesc să ne inducă în eroare. Unul se apucă să promită case, altul să inunde ogoarele, celălalt să înlăture şomajul sau să măture străzile, unul arată cu degetul la Apus, celălalt la Răsărit, altul îşi pune unghia în gât, făcând spume la gură pe o temă patriotardă. Marea majoritate a acestor impostori de trei lulele speră totuşi să-l apuce pe Dumnezeu de un picior, să ne prostească pentru ca să se-aleagă. [...] După ce auzi numai tâmpenii timp de un sfert de oră, este normal să închizi televizorul. [...] Închizi televizorul cu un sentiment de legamite care - fie vorba între noi - e cât se poate de periculos. Va trebui totuşi să-i ascultăm până la capăt pe aceşti obraznici care se înghesuie spre Putere. Altfel, nu vom mai avea o Duminică a orbului, ci o Duminică a surdului. Şi va fi totuna! [...]

De mâncare pentru gura lumii (5 mai 1995)

La "Viaţa liberă" e ca peste tot. O colegă a devenit mai alaltăieri bunică, drept care ea şi-a vopsit părul pentru prima dată, un coleg a murit lăsând în urmă un gol pe care n-o să-l umplem niciodată, altul s-a logodit cu o fată de la publicitate, altul a divorţat, iar Alina, totuşi, se mărită. Suntem vii, amărâţi şi fericiţi, ca toată lumea, avem datorii şi datornici, amici şi inamici de toată isprava, visăm cu ochii deschişi, ba avem şi coşmaruri, ca să fie, ca să putem înţelege ce se se întâmplă şi ce ni se se întâmplă tuturor, la acest sfârşit şi început de mileniu. Zicem toate aceste - şi am putea zice la fel şi într-una pe alte câteva zeci de pagini - ca să se priceapă că ziaristul e ca tot omul şi nu ca unul anume, cu pană la pălărie şi moţ în frunte. Un privilegiu are şi el însă, greu de acceptat pentru unii, greu de înţeles pentru alţii.

Cine sunt eu - sunt întrebat, de pildă - ca să-l critic pe primul ministru? Am eu o soluţie mai bună decât cea propusă de el? Eu sunt ziarist - zic - şi n-am o soluţie. Dacă aveam, eram prim-ministru, sau măcar mă băteam pentru postul ăsta.

[...] Eu, ziaristul, nu sunt nici senator, nici ministru, nici preşedinte de ţară, nici deputat, nici membru în AGA. Nu sunt pentru că n-am chemare, sunt nervos, sunt cârcotaş, nu ştiu legile la bold, n-am îndemânarea să fabric nici ordonanţe, nici bombe atomice.

Când spun despre un chirurg că şi-a omorât pe masa de operaţie pacientul, nu zic că dacă aş fi ţinut eu în mână bisturiul omul ar fi rămas în viaţă. Dar zic că chirurgul este un ageamiu sau un iresponsabil. Am acest drept! Mie, ca la toată lumea, îmi sar în ochi defectele. Când ele mă indispun, o strig în gura mare. [...]

Omul, lista şi făţărnicia (21 august 2000)

Când oamenii pe care i-ai făcut oameni te lasă la greu, ba se mai pun şi în slujba inamicului, ba te mai şi bălăcăresc, e clar despre ce este vorba. Este vorba despre lipsă de caracter.

Cu voia dumneavoastră, e plină lumea politică românească de indivizi lipsiţi de caracter, trădările care au loc mai ales la sfârşit de mandat descoperind, în toată splendoarea sa, vidul moral care "bântuie" prin partide.

Nu vorbim de excepţii, de cazurile de conştiinţă, de pasul înapoi făcut de unii dezamăgiţi care, în contract cu decrepitudinea unor colegi de ideal, renunţă şi se întorc exact în locul de unde au fost promovaţi.

Vorbim de lichelism, fenomen - ca să-i spunem aşa - cu care s-au confruntat şi pedeseriştii la sfârşitul mandatului trecut şi ţărăniştii aflaţi acum pe ultimii metri ai guvernării.

Aceştia din urmă - veţi spune - au ceea ce merită. Ca dirijori, instalaţi oarecum cu anasâna în fruntea orchestrei Convenţiei democrate, ei binemerită de la electorat roşiile stricate şi ouăle clocite. Cei care însă îi părăsesc, după ce îşi vor fi făcut mendrele şi în guvern, şi în parlament, nu au niciun drept moral să arate cu degetul, să denigreze şi să se deghizeze în critici ai propriilor demersuri politice.

Visul acestor indivizi e unul singur: să se regăsească în mandatul viitor cam pe aceleaşi funcţii sau cu măcar aceeaşi putere de influenţă în administrativ şi economic.

Cum îi judecă lumea nu trebuie să o mai spunem. Ceea ce e de mirare e altceva: cum de partidele aşezate bine pe tabla de şah a viitorului se mai încurcă cu astfel de oameni. Care le-ar fi câştigul? Au nevoie de astfel de "specialişti"?

E bine la noi!... (31 decembrie 1999)

Chiar dacă mâine vor înnebuni computerele, noi, românii, o să ne descurcăm. Încă n-au fost aruncate la gunoi creioanele chimice, scioturile şi maşinile de scris clasice, la carduri încă ne mai uităm cu sfială, iar tainul vacii autohtone nu trece încă prin cântarele electronice. Noi, vorba poetului, mai avem ÎNCĂ de toate în ţara asta bogată, frumoasă şi bună. Se mai trăieşti încă în corturi şi în izbe din lut şi paie, cum se mai poate arunca punga de gunoi de la etajul 16 al unui bloc care sticleşte a secolul 21, lumea se mai plimbă şi în căruţe cu coviltir, mai stă aplecată pe coarne de plug şi mai mânuieşte coasa.

[...] Am păstrat şi opinca şi chimirul, ia nu se mai fandoseşte numai prin vitrine, femeile frumoase ştiu încă să se ţină bine pe tocuri, unele dansează în bătătură, altele la bară, luminate şi de lampă şi de aparatul stroboscopic. E bine la noi, că ai de ales, ca acum o mie de ani, ca acum 500, ca acum 100 sau ca acum... 10. Pe străzi, la furie sau la veselie, oameni vrednici, cu minte câtă le-a lăsat Domnul, duc portrete de-ale lui Mihai şi de-ale lui Ceauşescu, au apărut, ca să fie, Play-boy-ul şi Scânteia, se face dragoste la prima vedere pe micul şi pe marele ecran, se suferă la telenovele, se mai ascultă - la alegere - romanţe de Târgovişte, şlagăre de Mamaia şi "hituri" de mahala. [...] E bine la noi ca niciunde, e ca într-un bazar şi ne miră că turiştii străini nu dau buzna.

Repere biografice

Radu Macovei s-a născut pe 1 martie 1943, la Roman, județul Neamț. Este absolvent al Facultății de Filologie (acum Facultatea de Litere) din Iași, promoția 1965. După ce a făcut stagiul militar, în anul următor a ajuns la Galați, unde a primit misiunea de a sluji comunitatea gălățeană, din poziția ziaristului de eveniment cultural.

În 1972, tânărul ziarist Radu Macovei, nepotul marelui compozitor, dirijor și profesor Sergiu Celibidache, a fost scos din redacția ziarului „Viața Nouă”, pe motiv că soția era fiică de preot. A fost reangajat după doi ani.

A fost șef al secției Cultură a cotidianului „Viața nouă” și, din acestă poziție, a susținut actul cultural, a luminat, a încurajat și îndrumat inclusiv studenții din tânăra redacție „Orientări” din cadrul  Universității „Dunărea de Jos” - Galați. Ziaristul Radu Macovei a avut misiunea de a coordona realizarea unor publicații studențești, în special, în cadrul Festivalului de Artă și Cultură Studențească, organizat de Centrul Universitar - Galați.

Radu Macovei a fost inima nucleului de inițiatori ai cotidianului "Viaţa liberă", începând cu primele clipe ale Revoluției din Decembrie 1989. A rămas la conducerea ziarului până la finele carierei sale, în 2011. (Anca Spânu)

Un Apostol al cuvântului scris a plecat, discret, în lumea fără dor

În ziua de 22 decembrie 1989, ziaristul Radu Macovei a fost cel care a lansat invitația colegilor din fosta redacție: „Să facem un ziar anti-Ceaușescu!”. Așa s-a și întâmplat. Imaginile Televiziunii Române, în care este prezentat ziarul „Viața liberă”, stau mărturie a acelor timpuri.

Radu Macovei nu numai că a călit la Școala "Vieții libere" câteva zeci de ziariști, ci ne-a învățat să empatizăm cu cititorii, cu cei peste 300.000 de locuitori ai municipiului Galați și cei peste 600.000 din județul nostru. În primii ani de după decembrie 1989, cotidianul „Viața liberă” avea un tiraj de 125.000 de exemplare pe zi și 60.000 de abonați. Exista în persoana și personalitatea ziaristului Radu Macovei o îmbinare exemplară între profesionalism - clădit pe o vastă cultură - și calitățile sale de iscusit manager.

Imagine din seara tipăririi primului număr din "Viaţa liberă":

Radu Macovei este şi fondator al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și al Filialei UZPR - Galați, entitate profesională organizată pe structura Trustului de Presă „Dunărea de Jos”. A fost președinte al Filialei UZPR - Galați și vicepreședinte al UZPR.

Ne spunea, adeseori, la întâlnirile de redacție, că scopul suprem al ziaristului profesionist, care se bazează pe puterea cuvântului şi pe formele de expresie publicistice şi literare, este „de a informa, dar și de a educa, de a schimba mentalităţi, de a determina atitudini pozitive în rândul comunităţii”. Nu-i plăceau „struțo-cămilele” și când minciuna, furtișagul, dezinformarea, „fake news”-ul se cuibăreau prin vreun ungher al locului,  ziaristul Radu Macovei susținea din toți rărunchii demascarea unor astfel de impostori, în stilul său, care s-a imprimat adânc și în stilul nostru, al discipolilor săi. Fără aroganțe. Cu eleganță, cu profesionalism, cu stil, cu o aristocrație a sufletului care venea din străfundurile unei istorii de familie cu rădăcini statornice în Moldova de Sus.

Înainte de cumpăna dintre milenii, Radu Macovei a fost deputat în Adunarea Națională Bisericească și în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei „Dunării de Jos”. Ca fiu al Bisericii Ortodoxe nu s-a sfiit să se alăture multor demersuri firești ale vieții bisericești la nivel local și național. Făcea totul cu discreție și cu noblețe.

Pentru multele fapte de bine, știute și neștiute, a fost onorat cu cele mai înalte distincții: „Crucea Patriarhală”, acordată de Patriarhul Teoctist și „Vrednicia andreiană”, din partea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos.

Pentru apostolatul său în slujirea cu credință a cuvântului scris, timp de peste jumătate de veac, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România i-a înmânat „Ordinul Ziariștilor - clasa I - aur”.

Acum, la ceasul despărțirii de grijile acestei lumi trecătoare, când ne cheamă la ultima întâlnire de... redacție, cu tânguire de înmormântare, ne rugăm bunului Dumnezeu să-l numere în rândul celor drepți ai Lui.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Maria Stanciu, Filiala UZPR - Galați)

Cine dorește să își ia rămas bun o poate face la Biserica “Sfântul Nicolae”, acolo unde va avea loc, sâmbătă, 26 septembrie, la ora 18,00, cina, iar duminică, 27 septembrie, la ora 12,30, va începe slujba de înmormântare, ce se va încheia apoi la Cimitirul “Eternitatea”.

Citit 12816 ori Ultima modificare Miercuri, 07 Iunie 2023 10:28

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.