Povestea refugiaţilor ucraineni este una colectivă, a unor oameni paşnici, obligaţi să fugă din calea războiului, lăsând în urmă case, tot ce au agonisit într-o viaţă de om, dar mai ales familie, prieteni, colegi, oameni despre care, dacă nu îi văd activi pe reţelele de socializare la fiecare câteva ore, nu ştiu dacă mai sunt sau nu în viaţă.
Dincolo de acest destin comun, fiecare ucrainean care a trecut graniţa către siguranţa oferită de România are o poveste a sa, războiul şi consecinţele sale îl lovesc diferit, în funcţie de ceea ce a sacrificat pentru a se pune în siguranţă, de ceea ce a lăsat în urmă, de educaţia şi pregătirea pe care le are pentru a înţelege ceea ce se întâmplă şi ce ne aşteaptă, până la urmă, pe toţi.
Natalia Serebriannikova, împreună cu fiica ei de 25 de ani şi mama, de 68 de ani, au fugit din Odesa şi au găsit adăpost la Galaţi, de unde urmăresc permanent ştirile şi încearcă să afle veşti despre cei rămaşi acasă, pentru a lupta împotriva invadatorilor ruşi.
- Pe 24 februarie au început efectiv ostilităţile în Ucraina. Când aţi decis să plecați şi cum aţi ajuns la Galaţi?
- Ne aşteptam să fie probleme, fiindcă de la anexarea Crimeei în 2014 ne temeam să nu înainteze ruşii până la Odesa. Acum, cam cu o lună înainte să înceapă luptele, deja se tensiona situaţia şi era clar, cel puţin pentru mine, că Putin va ataca. Discutam cu o prietenă şi mi-a spus că, dacă se întâmplă ceva, va trebui să plecăm repede. La 5 a.m. au început să se audă explozii în depărtare şi am ştiut că nu avem mult timp la dispoziţie. Locuiesc într-un bloc cu 16 etaje şi avem un grup chat al imobilului, imediat oamenii au început să discute despre ce se întâmpla. Prima mea mişcare a fost să umplu multe sticle cu apă, fiindcă în blocul nostru totul este electric şi, dacă rămânem fără curent, rămânem şi fără apă. În două ore, până la 7 a.m., eram gata de plecare. Am luat cu noi puţine lucruri şi pisica, bietul animal a fost extrem de şocat, nu ieşise niciodată din casă, cinci zile nici nu a mâncat, abia dacă a băut puţină apă.
- Cum aţi părăsit Odesa şi încotro aţi fugit?
- Au venit fratele meu şi soţia lui cu maşina să ne ia, ne-am îndreptat întâi spre regiunea Viniţa, voiam să mergem cât mai spre vest. Am stat la prieteni acolo, dar erau atacuri cu rachete, tot nu era sigur, aşa că am continuat să fugim. Voiam iniţial să ajungem în Polonia, dar ne-am dat seama că nu aveam suficient combustibil pentru asta, era foarte departe, iar posibilitatea să alimentăm era nesigură. Trebuie să se înţeleagă că peste tot erau filtre ale armatei, puncte de control, nu ştiai dacă, de la o oră la alta, mai poţi trece pe un anumit drum. Aşa că ne-am hotărât să ne îndreptăm către România, către Vama Siret. Cozile erau foarte, foarte mari, a trebuit să mergem 12 km pe jos, din cauza cozilor de maşini. Fratele meu şi soţia lui au rămas în Ucraina, să ajute acolo… Ne-am despărţit scurt, nu era timp.
- Cum a fost experienţa trecerii graniţei şi cum v-au primit oamenii?
- Era extrem de multă lume, erau cetăţeni ucraineni veniţi pietonal, cum eram şi noi, erau cei cu maşinile, precum şi mulţi cetăţeni străini, indieni şi africani. Poliţiştii de frontieră luau câte 50 de persoane din fiecare categorie, eram cu toţii obosiţi, dar totul s-a petrecut uşor, controlul efectiv nu a durat mult şi pe urmă ne-am odihnit o noapte în Siret. A doua zi am ajuns la Gara Suceava, de unde am luat trenul către Galaţi. Totul a fost gratuit, oamenii s-au purtat extraordinar, erau foarte bine organizaţi, inclusiv la gară nu a durat mai mult de 15 minute să primim indicaţii. Nu am cuvinte să spun cât de impresionată sunt de bunătatea şi generozitatea românilor!
- Odată ajunse la Galaţi, vă simţiţi în siguranţă? Aţi ales oraşul nostru fiindcă este mai aproape de casă?
- Da, Galaţiul este atât de liniştit, parcă nici nu ar fi războiul atât de aproape. În primele nopţi nu am putut dormi mai deloc, încă parcă nu reuşeam deloc să ne liniştim. Cum să dormi, când ştii că acasă oamenii mor, că poate nu ai să găseşti nimic, pe nimeni, dacă reuşeşti să te întorci? Şi eu, şi fiica mea, avem familie, prieteni, primul lucru dimineaţa ne uităm să vedem când au fost ultima dată pe reţelele sociale, dacă e mai puţin de două ore, e semn bun. Cu unii dintre colegi, am o echipă extraordinară de oameni tineri, bine pregătiţi, cu care lucrez, deja cu unii am pierdut legătura… Galaţiul e aproape de Odesa, m-am gândit să fim aproape, în cazul în care se termină conflictul, să putem ajunge înapoi acasă. În plus, am un bun prieten aici, pe George (George Enache, profesor universitar la Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galați n.a.), care m-a ajutat foarte mult.
- Sunteţi expertă în antropologie şi istorie, cum vedeţi desfăşurarea evenimentelor în acest moment?
- Lucrurile sunt foarte clare, Putin a scris în 2021 un articol - evident, nu l-a scris el, doar l-a semnat, dar ideile îi aparţin - în care spunea că Ucraina nu există, că poporul ucrainean nu există, că suntem cu toţii ruşi. Asta vrea să facă, să-şi transforme ideile în realitate. Eu mă tem foarte mult pentru Odesa, este un punct strategic, un mare port la Marea Neagră, ţinta următoare după Mariupol, punctul prin care se fac exporturile din Ucraina, mai ales de cereale, ţara noastră este un grânar. Nu vreau să mă gândesc ce ar însemna să pierdem Odesa…
Natalia Serebriannikova este istoric, antropolog, filolog, fondatoare și șefă a Centrului de Tehnologii de Comunicare „Argentum”, membră a Asociației Femeilor de Afaceri Europene, expert al Filialei Programului de cooperare UE-Ucraina „Strategia UE pentru Regiunea Dunării”, finalistă a proiectului Visa She’s Next: Women’s Entrepreneurship Day, autoarea cărții “Business Communications: Rhetoric, Communications, Etiquette”. Are 45 de ani, a fost, pe rând, profesor de istorie la gimnaziu, jurnalist, cercetător în antropologie şi lector universitar la mai multe instituţii de învăţământ superior publice şi private din Odesa, locul ei de baştină, iar din 2016 a intrat în afaceri, practic învăţându-i pe oamenii de afaceri cum să comunice eficient şi cum să folosească tehnologiile de comunicare în dezvoltarea propriei afaceri.
Natalia Serebriannikova are un CV impresionant, din care mai reţinem faptul că are experienţă de cercetare în teren în regiunile Odesa, Rivne şi Harkov, din 1995. Dubla ei specializare în antropologie şi istorie o face să observe lucrurile dintr-o altă perspectivă şi, evident, să analizeze situaţia actuală mai profund, cu mai multă îngrijorare pentru viitor.
