Ne uităm la filme, citim cărți, ascultăm povești ori legende, ne bucurăm de ritmurile muzicii, dansăm, urlăm la meciuri... De ce? Nu ne ajunge viața noastră?
Ei bine, nu. Viața a 99,9% dintre oameni este alcătuită din evenimente care se petrec într-o succesiune de fapte mărunte, repetabile, monotone, plictisitoare. Această rutină cotidiană ne închide într-o lume incoloră, inodoră și insipidă, în care fericirea apare rar, durează puțin și se pierde rapid în griul traiului zilnic.
Tatăl meu a trecut printr-un scurt moment de moarte clinică. Sufletul lui a ieșit din corp, din cameră, s-a înălțat deasupra plopilor-lumânare, s-a rotit peste blocuri, a luat-o către Combinatul său. Când inima i-a pornit din nou, sufletul s-a întors în corp, iar tata a înviat. Mi-a povestit că a trăit o pace adâncă, o înțelegere a tuturor ce sunt, o bucurie calmă fără margini. Că, pentru secunde, sufletul său s-a întors „acasă”. Că moartea și nefericirea nu există decât aici, pe Pământ.
Adânc în sinele omului stă conștiența faptului că a fost creat să fie fericit, să trăiască veșnic în frumusețea Eden-ului primordial, deasupra grijilor, necazurilor, morții.
Acum fac o divagație pentru titlu, pentru a înțelege mai bine noțiunea. A fost o vreme, în anii `90, când Casian Crăciun al Dunării de Jos a deținut funcția de episcop vicar. Adică de locțiitor, înlocuitor de episcop. Plecând de la acest cuvânt venit din ierarhia bisericească, sensul expresiei „trăire vicarială” înseamnă a trăi emoțional punându-te în locul altcuiva. Cu alte cuvinte, viața noastră se întâmplă prin personajele care ne trec pe dinaintea ochilor.
Stăm cu o bere în mână la partidele de tenis ale Simonei Halep; habar n-avem să mânuim racheta, dar de-acolo, din canapea, suntem în arenă și ne simțim zeii sportului alb. Un bărbat taie legumele pentru ciorbă și cântă din toți bojocii, odată cu solistul de la televizor; e afon și răgușit, însă fericit pentru că se află acolo, pe scenă, minunat precum solistul cu care face duo. O femeie se uită la Scarlet O’Hara în filmul „Pe aripile vântului”; la final plânge plină de speranță împreună cu eroina, care spune „E și mâine o zi”.
Pe durata meciului, a duetului improvizat, a filmului, trăim împreună cu eroii noștri; de fapt, le împrumutăm sentimentele, le ținem locul, trăim vicarial. TRĂIM, înainte să ne întoarcem la griul vieții noastre obișnuite.