Aveam câteva dubluri de cărți prin casă şi am decis să le donez. Așa am aflat, întâmplător, că Asociația "Voluntari fără frontiere" venea la Galați să ridice donații din Slobozia Conachi pentru satele inundate din judeţul Covasna.
Astfel l-am cunoscut pe președintele asociației, Petru Ion Gabor - un om care nu doar că trece granițe, ci pare că a renunțat complet la frică. Trăiește doar pentru a ajuta. „Suntem o asociație umanitară, "Voluntari fără frontiere". Am înființat-o acum aproape doi ani, dar activăm de mult, pe cont propriu. Când faci asta serios, crește și numărul celor care te susțin, cresc și nevoile, așa că ai nevoie de o bază legală.”
Gabor vorbește repede, cu o voce fermă, dar caldă. De la Târgu Mureș, unde locuiește, până în satele ucrainene bombardate, drumul e plin de amintiri. Unele dintre ele i-au rămas în carne, la propriu: „În Herson, am fost rănit de o mină. Opt schije. Unele mi-au trecut prin mâini, iar pe un voluntar l-au rănit la picioare. Când au bombardat barajul de la Kahovka, duceam mâncare și bărci.”
Pe președintele asociației nu îl impresionează cifrele, dar când îl întrebi, le știe pe toate: „Anul trecut, am dus produse și donații în valoare de 2 milioane de euro. Ne-am specializat pe zone de conflict și calamități. Mergem în Ucraina săptămânal. Ieri am trimis 22 de tone de produse alimentare în Kremenciuk. De acolo le distribuie o asociație parteneră, foarte corectă.”
Petru Ion Gabor a fost și în Siria, și în Turcia, dar cele mai impresionante amintiri le are din Ucraina. „Mi-au bombardat prima mașină. Erau doar câteva luni de când începusem. Trei mașini am pierdut în total. Sunt la a patra. Asta e viața. Am trecut prin Bucea, când era ocupată. O dată m-au oprit rușii. Nu mi-au făcut nimic. A doua oară mi-au spart dinții. Mi-au crăpat craniul. Am avut nenorocul să mă întâlnesc cu ei.”
În plimbările lui a descoperit că nu se mai găsesc cărți în română: „În plimbările prin Ucraina am întâlnit multe comunități de români. În toate zonele Ucrainei. Până și în Antonovka, dincolo de Herson. Din vorbă-n vorbă, am ajuns la etnici români care știau exact numărul românilor şi, unde sunt. Le ducem cărți. Ucrainenii le-au ars cărțile în limba română. Nu mai au nimic. De atunci, le ducem de fiecare dată când găsim.”
Control, transparență și empatie
Gabor nu e omul discursurilor sterile despre filantropie. Dar știe foarte bine ce face. „Am învățat să cer confirmări. Le cer poze. Acum există programe care numără automat din poză câte produse ai, de exemplu conserve. Asta e confirmarea. Când am dus kituri solare - fiecare de 600 de euro, în total 300.000 de euro - am cerut filmări, liste cu nume, telefon, locație, semnătură. Altfel nu merge.”
„Am avut neplăceri de nu vă puteți imagina. De exemplu, am dus saci de dormit militari. Poți dormi în zăpadă cu ei. Un vameș ne-a zis că i-a găsit puși la vânzare cu 500 de grivne pe un site. Un sac din acela era 300-400 de euro. Când ne-am întors la camion, un sfert nu mai era. În armată nu ajunsese nimic. Corupția e mare. Am preluat camionul, l-am dus în vamă, l-am ținut trei săptămâni și l-am dus noi soldaților.”
„Statul român a descurajat omul să ajute”
La început, a ajutat din compasiune. „Aveam o firmă de transport. Făceam curse în Europa. Am ajuns în România la două zile după începerea războiului. Nici nu știam că a început. O prietenă cu ONG pe educație, Ștefana Roman, m-a întrebat dacă nu duc niște ajutoare. Am ajuns la o biserică, am văzut o grămadă de copii, era iarnă, frig. Unii cu pături subțiri, alții cu haine prea mari. Am venit acasă și i-am spus soției: trebuie să ne plătim și noi datoriile față de Dumnezeu. În opt luni am cheltuit 98.000 de euro din banii familiei. Combustibil, alimente, ajutoare. Apoi s-a dus interesul public. Și statul român a făcut niște greșeli enorme.”
Asociația "Voluntari fără frontiere" colaborează cu Banca pentru Alimente și cu numeroase magazine, care donează produse aproape de termenul de expirare. Acestea sunt distribuite rapid, printr-o rețea de voluntari locali. „Ne dau produse cu termen la limită. Le dăm mai departe, prin voluntari locali. Oamenii cu inimă bună le iau și le distribuie cui consideră.”
Au existat și tentative de troc umanitar, dar cu mai puțin succes: „Am încercat și troc cu alte asociații, să ne dea produse neperisabile în schimb, dar nu prea am găsit.”
Deși activitatea asociaţiei e constantă, puține lucruri ajung să fie publicate. „Publicăm doar 1-2% din ce facem. Uneori e prea dureros.”
Pentru Gabor, realitatea de pe teren este departe de orice imagine cinematografică despre război. „Realitatea și războiul nu sunt ca în filmele de groază. Sunt zile când mergi liniștit până în Herson, e soare, auzi păsări. Și-n două secunde e iadul. Odată am lăsat un colet la poștă. A doua zi au bombardat oficiul. N-a mai rămas nimic. Pentru unii, în două secunde, nu mai e nimic.”
Un lanț umanitar din empatie
Prezența asociației la Galați nu a fost întâmplătoare. „Avem un parteneriat cu Michelin. Ne-au spus că ne ajută cu pachete pentru copii, pentru 1 Iunie. N-am ajuns fix atunci, dar le luăm acum. Și primarul din Slobozia Conachi, Emil Dragomir, ne-a pus în legătură cu oamenii. Au fost inundați. Știu cum e şi acum ajută. Au trimis două transporturi. Mai urmează.”
Inclusiv localurile s-au mobilizat. „Restaurantul Rozmarin Resort din comuna Independența ne-a ajutat și în timpul inundațiilor, cu mâncare caldă. Acum au colectat iar lucruri.”
Tatiana Anghel și Aurel Ghica, reprezentanți Michelin, confirmă: „Am început cu donații de Crăciun. Haine pentru cei afectați de inundațiile din Galați. Apoi truse de prim-ajutor, dar și dulciuri pentru copii. Încercăm să susținem Asociația "Voluntari fără frontiere". Ei sunt cei care ajung unde trebuie.”
La final, Petru Ion Gabor m-a luat prin surprindere. „Nu mă întrebați de ce fac asta. Ca să înțelegeți răspunsul, trebuie să veniți cu mine. Să vedeți cu ochii voștri. După aia, nu o să mai aveți această întrebare.”
