În politică, la fel ca în vânătorile vechi, contează mai puțin cine povestește mai frumos drumul prin pădure și mai mult cine se întoarce cu prada. Iar PSD, partid cu instinct de supraviețuire lung, aproape zoologic, pare să fi înțeles înaintea celorlalți că noua pădure parlamentară s-a schimbat. Potecile s-au îngustat, haita s-a risipit, iar mistrețul puterii aleargă acum printre copaci străini.
Guvernul Veștea a fost prima goană serioasă. O construcție ridicată din grabă, presiune și speranța că frica de instabilitate va ține loc de majoritate. S-a mizat pe oboseala partidelor, pe disciplina intereselor și pe vechea credință că, atunci când se invocă responsabilitatea, lumea se aliniază. Parlamentul a avut însă, de data aceasta, instinct electoral pe termen lung, iar voturile au rămas sub linia de plutire.
În centrul scenei rămâne PSD, partidul care știe cel mai bine că puterea se pierde greu și se recuperează prin toate căile disponibile. Când electoratul se îndepărtează, administrația devine redută și ministerele devin adăpost. Când alianțele firești se subțiază, apar formulele de avarie, susțineri punctuale, abțineri convenabile și voturile venite din zone pe care discursul oficial le ține la distanță.
Aici intră în poveste glonțul de AUR
PSD are nevoie de o ambiguitate funcțională. Un vot aici, o abținere acolo, o ieșire strategică din sală, o majoritate care apare când trebuie. În declarații, adversitate, dar în practică, aritmetică.
Kelemen Hunor a văzut corect momentul. Când l-a felicitat pe George Simion pentru șah-mat, a consemnat rece că centrul sistemului ajunsese să depindă de partidul ținut ani de zile la margine, iar AUR câștigă partida și din afara guvernării. Îi este suficient ca ceilalți să ajungă să aibă nevoie de el.
În marginea acestei scene, USR și UDMR au funcționat ca două forme diferite de refuz. USR a refuzat să intre din nou în hora unei guvernări desenate în jurul PSD, cu toate costurile unei poziții care sună curat, dar produce greu majorități. UDMR a refuzat spectacolul normalizării AUR și a ieșit din sală după ce Kelemen Hunor a spus că George Simion dăduse șah-mat. Unii au apărat distanța față de PSD, ceilalți au apărat distanța față de AUR. Împreună, au arătat că vechiul centru politic nu mai poate aduna voturi doar invocând stabilitatea.
Iar PSD, acceptând această realitate, pare pregătit să transforme guvernarea într-un mecanism de autoconservare prin arsenalul clasic: buget, ministere, agenții, prefecturi, ordonanțe, numiri, alocări locale, promisiuni către primari și liniștirea propriului aparat. Vechea artilerie a partidului-stat, scoasă din depozit și unsă pentru încă o campanie.
În această vânătoare, PSD seamănă cu vânătorul dintr-o baladă politică întârziată. Pornește după mistrețul cu colți de argint al puterii, convins că pădurea încă îi aparține. Mistrețul aleargă însă însoțit de zgomotul AUR, de tropotul nemulțumirii publice și de umbrele unei societăți care răspunde tot mai greu la comenzile vechi. Vânătorul poate trage, dar întrebarea este cu ce muniție.
Glonțul de AUR este tentant tocmai pentru că pare eficient. Cere doar să fie folosit la momentul potrivit: la învestire, la moțiune, la buget, la o lege esențială, la salvarea unei majorități care, fără el, rămâne o fotografie de familie cu prea multe scaune goale.
Dar fiecare glonț tras are recul
Dacă PSD folosește voturile AUR pentru a se menține la putere, va spune că apără stabilitatea. Va invoca deficitul, piețele, salariile, pensiile, fondurile europene și pericolul anticipatelor. Va îmbrăca totul în haine de responsabilitate.
Aici se vede și alegerea PNL. Liberalii au ales, cel puțin în acest moment, reconstrucția. Au refuzat paharul cu nectarul puterii, deși pentru un partid obișnuit cu guvernarea tentația este aproape fizică. Ministerele, agențiile, numirile, accesul la resurse și fotografia de la Palatul Victoria au farmecul lor.
Puterea are gust dulce, mai ales când partidul vine după ani de uzură, compromisuri și împărțeli făcute pe colțul mesei.
Refuzul PNL merită notat, dar cere luciditate
În interiorul partidului, unii au ales această linie din convingere, din dorința sinceră de a rupe dependența de PSD și de a reface identitatea liberală. Alții au ales-o din calcul rece: mai bine refuzi acum paharul întins de PSD, cu tot gustul lui suspect, și speri că peste doi ani vei putea coborî singur în pivniță, la butoiul întreg al puterii.
Aceasta este miza reală. PNL încearcă să transforme abstinența de azi în capital politic pentru mâine. Să spună propriului electorat că a înțeles lecția, că a ieșit din logica anexei, că preferă reconstrucția unei guvernări împărțite în condiții umilitoare. Este o mișcare riscantă, pentru că opoziția cere nerv, disciplină și răbdare. Iar PNL, în ultimii ani, a arătat adesea mai multă poftă de funcții decât răbdare doctrinară.
Totuși, alegerea contează. Prin refuzul de a susține formula Veștea, PNL a transmis că nu mai acceptă să fie decor liberal pentru o guvernare desenată de alții. A ales să-și asume costul imediat al distanțării de putere în schimbul șansei de a recupera, cândva, statutul de partid cu voință proprie.
Rămâne de văzut dacă această reconstrucție va fi reală sau doar o perioadă de post politic ținută cu ochii pe ospățul următor.
Pentru PSD, această alegere liberală complică jocul
Reconcilierea cu PNL nu va veni ușor, poate nu va mai veni deloc. După episodul Veștea, ruptura dintre PSD și PNL capătă consistență politică, nu doar nerv personal. PNL are reflexe, orgolii, centre de putere și oameni care înțeleg că o nouă intrare sub umbrela PSD ar putea însemna pierderea definitivă a identității liberale. Tocmai de aceea, pentru PSD, PNL devine un partener incomod: prea slab pentru a garanta stabilitatea vechii rotații, dar suficient de viu pentru a refuza rolul de anexă.
În această tensiune apare tentația PSD de a schimba terenul de joc. Dacă PNL își apără resturile de autonomie și refuză reconcilierea, interesul PSD se poate muta dinspre refacerea alianței spre slăbirea competitorului liberal. Voturile care încă mai merg către PNL pot fi împinse, prin uzură, dezamăgire și conflict întreținut, către AUR. Nu printr-un ordin scris și nici printr-o alianță declarată, ci printr-un joc mai vechi: delegitimezi liberalul ca ipocrit, obosit și complice, apoi lași furia alegătorului de dreapta să caute o ieșire mai radicală.
PSD a mai părut să joace acest joc. AUR a primit, în momente-cheie, adrenalină politică: vizibilitate, tolerări convenabile, conflicte avantajoase, spațiu de creștere și rolul util de sperietoare. AUR a fost prezentat ca pericol, dar a fost lăsat să crească exact acolo unde creșterea lui putea lovi în PNL și putea obliga electoratul moderat să se întoarcă, speriat, spre „partidele responsabile”. Este o tehnică veche: crești umbra, apoi te prezinți ca singurul om cu lanternă.
În această logică, AUR devine pentru PSD mai mult decât adversar. Devine rezervor de presiune asupra PNL, instrument de fragmentare a dreptei și posibil furnizor de voturi în momentele decisive. Mai întâi îl condamni public. Apoi îl folosești ca argument pentru propria indispensabilitate. După aceea îl accepți punctual la voturi-cheie. În final, când aritmetica devine strâmtă și memoria publică obosește, descoperi că adversarul radical poate deveni răul util al guvernării.
Marea contradicție este aceasta: partidul care se prezintă drept garant al stabilității poate ajunge dependent de formațiunea pe care o descrie drept risc sistemic. PSD poate încerca să salveze sistemul folosindu-se de energia antisistem. Este o alchimie periculoasă. Pe termen scurt, produce voturi. Pe termen lung, produce legitimitate pentru adversar.
AUR are, în această ecuație, poziția cea mai comodă. Poate refuza, poate condiționa, poate pleca din sală, poate reveni, poate poza în arbitru, victimă, salvator sau demolator, după nevoie. Încasează dividendele influenței fără povara directă a guvernării.
PSD știe toate acestea
Le știe mai bine decât oricine. Tocmai de aceea tentația este mare. Până la viitoarele alegeri parlamentare, partidul are nevoie de timp, resurse și control. Are nevoie să-și reactiveze rețeaua locală, să-și liniștească oamenii, să-și refacă mușchiul politic. Iar guvernarea oferă exact asta: oxigen, pârghii și muniție.
În politică, la fel ca în vânătoare, există momente în care vânătorul crede că urmărește prada, iar prada îl duce, încet, spre marginea prăpastiei. PSD poate folosi glonțul de AUR pentru a rămâne la putere. Poate chiar să nimerească ținta pe termen scurt. Dar, cu fiecare foc tras, va confirma că vechiul sistem guvernează prin sprijinul celui pe care pretinde că îl ține la distanță.
Iar atunci mistrețul cu colți de argint al puterii se poate întoarce brusc din hățiș, ca un trofeu amar al judecății electorale.
